La 51 de ani, Lenuța s-a văzut nevoită să-și ia viața în propriile mâini după ce a decis să pună capăt căsniciei afectate de problemele soțului cu alcoolul, nu mult după nașterea celui de-al nouălea copil, Iliuță. „O femeie nu divorţează de trai bun. Ș-un câine… Dacă dai azi cu zburătura după el, dai mâine… Se duce. Aşa şi eu, m-am săturat de la un timp”, explică ea hotărârea de a se despărți. „Nu l-am lăsat, vai de mine, c-o fost om bun. Din cauza la beutură…”, adaugă Lenuța, amintindu-se de momentele dificile și de mărturiile audiate în timpul procesului de divorț.
Lupta și speranța Lenuței: De la gospodina satului la antreprenoarea cu vise mari și turmă proprie
Dinamica vieții Lenuței s-a schimbat după divorț. Ea și copiii au trebuit să se relocheze în cătunul Trăinei, unde a fost nevoită să accepte munca umilă de a păzi caprele sătenilor, un rol care îi permitea să-și întrețină familia. „Ca să-i pot creşte, m-am angajat un fel de slugă, să păzesc caprele oamenilor din sat. Şi i-am crescut, mulţumesc lui Dumnezău, i-am rânduit la căşile lor”, povestește ea cu recunoștință.
În ciuda asemănării cu o regină echipată pentru călărie, Lenuța poartă semnele unei vieți de muncă sub soarele arzător. Acum, cinci dintre copii și-au întemeiat propriile familii, dar patru încă o însoțesc: doi băieți, Iliuță și Petruț, și două fete, dintre care una este în căutarea unui loc de muncă în contextul pandemiei.
Pe timpul stării de urgență, Lenuța a făcut provizii pentru a evita deplasările și riscul de expunere la aglomerație, o precauție înțeleaptă pentru satul ei mic cu numai câteva case locuite.
Situată la o distanță accesibilă de Sibiu, Lenuța observă schimbările aduse de relaxarea restricțiilor, marcând o întrerupere în liniștea vieții sale obișnuite, chiar dacă aceasta însemna tulburarea animalelor ei.
Turma sa de capre a crescut la aproximativ 70, mulțumită unei donații inițiale, iar acum, producția de brânză constituie o sursă esențială de venit pentru familia ei. Visul de a avea o brânzărie modernă încă așteaptă, dar Lenuța continuă să-și vândă produsele, chiar dacă pandemia a afectat modul obișnuit de comerț.
Deși resursele sunt limitate, și nu-și poate permite luxuri precum un purcel pentru Crăciun, Lenuța rămâne stăpână pe o gospodărie animată, unde câinii lătrători păzesc noaptea, iar ziua, un drum recent asfaltat aduce un pic de confort în lupta cu noroiul de altădată.
Reflexiile asupra frumuseții peisajelor și a călătoriilor rare, cum ar fi cele la București, se estompează în fața necesităților cotidiene. Lenuța poartă o verighetă pe care și-a cumpărat-o singură, un simbol al independenței și al forței cu care înfruntă viața. „Acuma, ce să fac? Trebuie să duc lupta mai departe”, afirmă ea cu o privire înainte, semn al unei voințe neclintite de a-și asigura copiilor un viitor mai bun.
Citește întreaga poveste pe libertatea.ro.
