Ortodoxia între mândrie și responsabilitate
Linia subțire între Mărturisirea Credinței întru mântuire și falsa mărturisire a Credinței întru fală și egoism.
Nu de puține ori în mijlocul polemicilor care mai au puțin și devin scandaluri în toată regula, printre argumente solide, logice și incontestabile, apare tentația afirmării orgoliului, a înșelării. Afirmarea calității de a fi Ortodox se transformă într-o armă îndreptată asupra persoanelor care nu împărtășesc aceleași viziuni și credințe.
Citește și: Diana-Maria Brăgaru: Despre AI într-un mod la care nu te-ai gândit niciodată!
Cum nu-mi place bătutul cu pumnul în piept pe motiv de „mândrie Ortodoxă” – doi termeni antagonici prin definiție, asemenea afirmații îmi ridică părul pe ceafă.
Nu poți fi și mândru, și Ortodox. Când ești mândru, dispare Ortodoxia. Când ești Ortodox, nu e loc de mândrie.
Din punctul meu de vedere, noi trebuie sa ne vedem Ortodoxia ca pe o responsabilitate suplimentară pe care o avem. Mai ales că majoritatea, adică cei ca mine, nu au niciun merit că sunt Ortodocși. Așa a rânduit Dumnezeu, ne-a îngăduit să ne naștem Ortodocși. Ortodoxia noastră nu există spre umflatul pieptului și afirmarea cu emfază și plină de ifos, ci trebuie folosită cu mare băgare de seamă, pentru că pe umerii noștri avem greutatea unei datorii imense!
Când observ asemenea ieșiri în decor, mă întreb câți dintre cei care ocărăsc oameni pe care nu îi cunosc și le țipă în virtual că sunt așa și pe dincolo, și-ar păstra Ortodoxia în situații limită. Ce ar face acești vajnici apărători ai Credinței strămoșești în momentul în care le-ar fi pus pistolul la cap și li s-ar spune „Dacă renunți la Hristos vei trăi, dar dacă continui să îți păstrezi Credința, primești un glonț în scăfârlie!”?!
Câți oare nu ar țipa „Mă lepăd!” cu viteza luminii?!
Le reamintesc tuturor acelor persoane care afirmă că le crapă rânza de „mândria Ortodoxiei” proprii că Hristos nu a venit pentru cei mândri și nici pentru sfinți. A venit pentru necredincioși, pentru rătăciți, pentru cei deznădăjduiți, pentru cei sărmani și nedreptățiți. Pentru toți.
Bine-nțeles, poziția mea contravine poziției belicoșilor care nu se dau în lături de a amesteca în frazele prin care proferează blesteme și un „Doamne-ajută!”, care acuză de atitudine „căldicică” pe oricine își păstrează cumpătul. Acestor oameni le spun doar atât: cum este fiecare om cu adevărat știe doar Dumnezeu. Faptul că nu toți urlăm ca apucații nu înseamnă că sunt ecumeniști. Înseamnă și că noi știm foarte bine că urlatul nu îndreaptă pe nimeni către Biserică. Și să știți că mulți dintre cei care preferă duhul blândeții îndreaptă mai ușor pașii rataciților către Biserica Ortodoxă decât vă puteți imagina. Pe câti oameni i-au băgat într-o Biserica sudalmele și aerele de superioritate?!
Nu cumva cuvintele Mântuitorului erau „Pace vouă!” și nu „Războiți-vă, luați-vă de păr!”?!
Ni s-a cerut să fim înțelepți și blânzi. Nu plini de mândrie ca niște căpușe și nici nu ni s-a spus să facem din Ortodoxia noastră motiv de fală. Am fost învățați prin puterea exemplului hristic cum trebuie să fim ca să Îi urmăm Lui Hristos.
În această linie, să încercăm să fin înțelepți și să îi facem pe oameni să gândească singuri ca să-și găsească tot singuri calea spre Adevăr nu este oare datoria noastră de Ortodocși?! Încă nu am înțeles că Dumnezeu nu poate fi băgat pe gât cu forța, ca pe un hap?! Încă nu am priceput că pe la Dumnezeu Îl găsește omul când e îndreptat cu dragoste către El, nu cu șuturi?!
Și încă ceva. Opinia mea e că atunci când arunc cu invective asupra altora, crezând că asta mă trimite direct în mântuire, mă tem că nu mărturisesc niciun Adevăr. Ci îl împiedic și pe cel pe care îl spurc să se apropie de Cale, de Adevăr și de Viață. Nu știu de ce, am impresia că și mărturisirea Lui Hristos ca sa fiu mântuită e ca și cum aș încerca să mă târguiesc cu Domnul.
Citește și: Diana-Maria Brăgaru: Cum funcționează imbecilizarea maselor
Nu cumva mărturisirea Credinței Ortodoxe nu trebuie făcută ca să ne punem bine cu Dumnezeu la nivel personal, pentru răsplată, ci pentru ca așa e firesc?!
Să mă iertați, dar cred din toată inima că a țipa la alții spre propria mântuire e o mizerie egoistă. Decât să cred că îmi fac planul la mărturisirea Credinței, nu mai bine îi ajut și pe alții să își deschidă ochii, urechile și inimile, că poate așa îi ajut pe ei să ajungă unde trebuie să ajungem în final cuntoții?! La Hristos?!
Și înainte de a ne mai mândri de Ortodoxia noastră, să ne întrebăm mai întâi dacă am renunța cu adevărat la ceva important pentru noi pentru Hristos înainte de a-i acuza pe alții de orice ne închipuim noi.
În acest sens, pe lângă Sfinții Închisorilor, pe lângă martirii de la Rugul Aprins de la Mănăstirea Antim, avem un exemplu de rezistență în contemporanieitate. Poate nu ar fi rău sa luăm aminte la cum se raportează Mitropolitul Longhin la ce i se întâmplă exact acum.
