Un nou demers academic aparent inocent, dar cu implicații profunde și periculoase, pare să submineze una dintre cele mai vechi și mai solide instituții ale societății – familia. Sub pretextul analizei științifice, un studiu realizat de Colegiul de Medicină al Universității de Stat din Florida lansează o ipoteză tulburătoare: căsătoria ar fi un factor de risc pentru dezvoltarea demenței. Această asociere, promovată fără rezerve în mass-media, ridică semne serioase de întrebare asupra intențiilor reale din spatele unor astfel de „concluzii”.
Într-un context în care găsirea partenerului de viață și întemeierea unei familii sunt considerate repere fundamentale în viața omului, cercetătorii americani afirmă că „persoanele necăsătorite par să aibă un risc mai scăzut de demență în comparație cu cele căsătorite. Acest lucru ar putea însemna fie că diagnosticul este întârziat la persoanele necăsătorite, fie că ideea căsătoriei ca factor protector împotriva demenței trebuie regândită”. Mesajul este subtil, dar direcția este clară: punerea sub semnul întrebării a valorii căsătoriei ca sprijin al sănătății mintale.
Studiul, publicat în revista Alzheimer’s & Dementia, a analizat datele a peste 24.000 de persoane vârstnice, într-un eșantion ce ridică serioase semne de întrebare privind relevanța pentru toate etapele vieții. În esență, cercetătorii au împărțit participanții în patru categorii – căsătoriți, văduvi, divorțați și necăsătoriți – și au ajuns la concluzia că necăsătoriții ar fi mai puțin predispuși la demență. Conform studiului, „rezultatele noastre, conform cărora toate categoriile de persoane necăsătorite (văduve, divorțate, necăsătorite) prezintă un risc mai scăzut de demență în comparație cu persoanele căsătorite, contrazic majoritatea studiilor realizate anterior”.
Aici intervine aspectul cel mai controversat: se ignoră complet contextul afectiv, moral și spiritual al căsătoriei, iar familia este tratată ca un simplu factor medical statistic, deconectat de la realitatea profund umană. Se strecoară astfel o idee periculoasă – că a rămâne singur ar fi un avantaj cognitiv – ceea ce contrazice nu doar realitatea de zi cu zi, ci și numeroase alte cercetări.
Deși autorii recunosc că alte studii au demonstrat contrariul, și anume că persoanele căsătorite sunt, în general, mai bine protejate împotriva demenței, se insistă pe această concluzie izolată și discutabilă. Se afirmă că participanții necăsătoriți ar avea o viață socială mai activă și mai multe interacțiuni cu comunitatea – o presupunere lipsită de fundament real și care generalizează fără dovezi solide.
Totodată, se sugerează că stresul marital ar putea fi un factor de risc, ignorând faptul că o viață solitară poate duce la izolare, depresie și o degradare accelerată a sănătății mintale. Această perspectivă unilaterală riscă să influențeze percepția publicului și să relativizeze importanța unei relații de durată, bazate pe angajament și sprijin reciproc.
La o privire atentă, studiul nu doar că lansează ipoteze controversate, dar pare să fie o piesă în puzzle-ul mai larg al devalorizării deliberate a valorilor tradiționale. Sub o aparență de neutralitate științifică, se conturează tot mai clar o agendă în care familia devine o țintă subtilă, iar solitudinea – un nou „ideal” promovat pe cale academică. În acest context, este esențial ca astfel de cercetări să fie tratate cu prudență și discernământ, pentru a nu deveni un instrument în discreditarea unei instituții fundamentale pentru echilibrul individual și social.
