CTP nu s-a putut abține, l-a măscărit și pe Alain Delon: A avut fum negru în loc de suflet

Cristian Tudor Popescu, cunoscut pentru stilul său adesea acid și obraznic, și-a manifestat din nou o dorință de a șoca publicul, într-o postare în care atacă nu doar cariera lui Alain Delon, ci și o dorință profund personală a acestuia legată de câinele său. Într-un ton aproape lipsit de orice empatie, Popescu începe prin a declara: „N-am scris nimic despre Alain Delon, la decesul său. Motivul: departe de a-l considera un mare actor, franțuzul e pentru mine o ‘față’, pe care și-a transportat-o dintr-un film în altul.”

Citește și: Dan Negru: ‘Doamna cu Coasa’ e noul brand al medicului român. Probabil asta e ținta: noroiul

Această declarație este nu doar superficială, ci și gratuit insultătoare. Să reduci întreaga carieră a unui actor de talia lui Delon la o simplă „față” denotă o lipsă de respect față de un om care a fost apreciat la nivel internațional pentru talentul său. Desigur, Cristian Tudor Popescu preferă să-și joace rolul de criticul care se poziționează întotdeauna contrar opiniei generale, dar de data aceasta pare că o face pur și simplu pentru a-și păstra imaginea de „superior moral” auto-atribuită.

CTP continuă să lovească, afirmând: „Singurul lui rol care mi-a rămas în memoria artistic-afectivă este cel din „Rocco și frații săi”, unde e suprapus cu sine.” Este o observație atât de restrânsă încât trădează fie o ignoranță deliberată, fie o încercare de a reduce contribuția artistică a lui Delon la un singur moment care i se potrivește convenabil pentru a susține această teză de dezinteres.

Însă adevăratul atac vine atunci când Popescu decide să comenteze asupra dorinței exprimate de Delon în legătură cu câinele său, Loubo: „Însă nu mai pot să tac după ce ‘Zorro’ a lăsat cu limbă de moarte ca ‘dragul’ său câine Loubo ‘dacă voi muri înaintea lui, îi cer veterinarului să ne trimită dincolo împreună. Să-i dea somnul de veci în brațele mele’. Carevasăzică, când mor, omorâți și câinele și îngropați-ne împreună.”

În loc să arate o minimă înțelegere față de un om aflat în fața morții și față de legătura emoțională pe care acesta o are cu animalul său de companie, Popescu nu face decât să respingă fără drept de apel această dorință, etichetând-o drept „criminală”: „Din fericire, familia a refuzat să-i îndeplinească dorința criminală și Loubo va trăi până va muri de moarte bună.”

Popescu face apoi o comparație extrem de forțată, asociindu-l pe Delon cu practici barbare din vremuri străvechi: „Delon a vrut câinele ca animal psihopomp, care să-l însoțească în moarte. Atitudinea lui amintește de șefii troglodiți ai preistoriei și istoriei antice, care erau înmormântați împreună cu câinii, caii, servitorii și femeile lor, ca să-și țină rangul și pe lumea ailaltă. Grandomanie și cruzime.”

Această încercare de a trasa o paralelă între Alain Delon și liderii tribali de odinioară nu doar că ignoră complexitatea emoțională a dorinței sale, dar evidențiază și tendința lui Popescu de a face afirmații exagerate și provocatoare fără o analiză reală. Aici nu e vorba doar de un simplu comentariu ironic, ci de o încercare de a-l discredita pe Delon la un nivel personal, aproape ca și cum CTP ar încerca să demonstreze că este moralmente superior unui om aflat pe patul de moarte.

În final, Popescu concluzionează: „Pe ‘alendelon’ doar l-am văzut, nu l-am cunoscut. Dar nici n-aș fi vrut să cunosc un asemenea om. În cultura populară românească se spune că, în loc de suflet, câinele are un abur. Delon a avut niște fum negru.” Este o încheiere lipsită de empatie, care nu doar că demonstrează un dispreț profund față de Delon, dar și o dorință de a lovi într-un mod nemilos, fără a lua în considerare contextul uman și emoțional.

Citește și: Manuela Hărăbor, confesiune sfâșietoare pentru Alain Delon: „Când m-ai privit în ochi și mi-ai sărutat mâna, m-am simțit…”

Această postare a lui Cristian Tudor Popescu poate fi văzută ca încă un exemplu de cum un pseudo-jurnalist preferă să arunce cuvinte grele și să creeze controverse în loc să ofere o analiză profundă sau măcar o reflecție echilibrată. Stilul său de a critica fără nuanțe și de a reduce situațiile complexe la etichete simpliste rămâne controversat și, în multe cazuri, discutabil.