O descoperire științifică remarcabilă, anunțată recent de cercetătorii de la Planetary Science Institute, promite să schimbe complet înțelegerea noastră despre Lună, satelitul natural al Pământului. Analiza unor hărți mineralogice avansate a scos la iveală că apa și hidroxilul, o moleculă similară compusă din hidrogen și oxigen, pot fi găsite în diverse locații pe suprafața Lunii, inclusiv în regiunile expuse intens luminii solare. Această descoperire demolează concepțiile anterioare, conform cărora apa ar fi fost localizată doar în craterele umbrite de la poli, oferind noi perspective asupra viitoarelor misiuni spațiale cu echipaj uman.
Citește și: Misterul sunetelor înfiorătoare din Groapa Marianelor a fost, în sfârșit, explicat după 10 ani de așteptare!
Cercetătorii au descoperit apă pe Lună în locații neașteptate și au recalculat vârsta satelitului
Roger Clark, cercetător planetar în cadrul institutului, a explicat că această descoperire nu doar că ne oferă informații prețioase despre procesele geologice din trecutul Lunii, ci și despre dinamica actuală de pe suprafața ei. Mai mult, aceste noi date pot deveni fundamentale pentru planificarea misiunilor viitoare. „Viitorii astronauți ar putea fi capabili să găsească apă chiar și în apropierea ecuatorului, exploatând aceste zone bogate în apă„, subliniază Clark. Anterior, ipoteza principală sugera că doar în zonele polare și în craterele adânc umbrite exista posibilitatea de a găsi apă, însă acum această descoperire extinde semnificativ zonele potențial locuibile și exploatabile de pe Lună.
Studiile recente arată că apa și hidroxilul sunt prezente în cantități considerabile pe suprafața lunară, fiind prinse în mineralele care compun rocile și solul lunar. Datele cruciale pentru această descoperire provin de la Moon Mineralogy Mapper (M3), un instrument sofisticat de pe nava spațială Chandrayaan-1, care a cartografiat suprafața Lunii între 2008 și 2009. Cercetătorii au analizat spectrul de lumină infraroșie reflectată de pe Lună, căutând indicii specifice apei și hidroxilului. Aceștia au observat că aceste molecule sunt distribuite la toate latitudinile Lunii, deși în regiunile numite „maresele lunare” – câmpii întinse acoperite de bazalt – prezența lor este mai redusă. În schimb, rocile excavate în urma impacturilor cu meteoriți par să fie mai bogate în apă.
Concluziile echipei indică o Lună mult mai complexă din punct de vedere geologic decât se credea anterior. Clark afirmă că „punând cap la cap toate dovezile, vedem o suprafață lunară cu o geologie complexă, cu apă semnificativă în subsuprafață și un strat de hidroxil la suprafață”. Impacturile meteorice și activitatea vulcanică joacă un rol important în aducerea acestor materiale bogate în apă la suprafață, iar acest lucru este evidențiat clar în datele colectate.
Un alt aspect fascinant al studiului este legat de modul în care semnătura apei din piroxen – un tip de rocă ignea – se modifică în funcție de unghiul luminii solare. Această observație lămurește o enigmă veche despre Lună: schimbările în semnătura piroxenului păreau să sugereze că apa s-ar putea deplasa pe suprafața lunară, însă noile date indică faptul că fenomenul este mult mai redus decât se credea inițial. Clark a sugerat că, în viitor, mineralele bogate în hidroxil ar putea fi prelucrate pentru a extrage apă, deschizând astfel noi oportunități pentru viitoarele colonii lunare.
Pe lângă aceste descoperiri fascinante, cercetătorii au continuat să investigheze istoria formării Lunii. Un nou model matematic, dezvoltat de echipa de la Centrul aerospațial german, sugerează că Luna este, de fapt, cu aproximativ 85 de milioane de ani mai tânără decât s-a crezut inițial. Conform acestui studiu, publicat în Science Advances, Luna s-ar fi format ca rezultat al coliziunii dintre Pământ și un alt corp ceresc, probabil un asteroid uriaș denumit Theia. Acest impact a fost atât de violent încât a produs un ocean de magmă care s-a răcit treptat, dând naștere formei actuale a Lunii.
„Istoria Lunii a început când o „protoplanetă”, de mărimea lui Marte, s-a ciocnit cu Pământul„, explică Maxime Maurice, autorul principal al cercetării. Noul calcul indică faptul că formarea Lunii a avut loc în urmă cu aproximativ 4.425 miliarde de ani, o corecție semnificativă față de estimarea anterioară de 4.51 miliarde de ani. Astfel, Luna reprezintă un hibrid între material pământesc și resturi provenite din obiectul care s-a prăbușit asupra planetei noastre.
Această coliziune catastrofală a fost una dintre numeroasele astfel de evenimente care au avut loc în primele zile ale Sistemului Solar. Theia, protoplaneta care a lovit Pământul, a fost distrusă în urma impactului, iar resturile sale au contribuit la formarea Lunii. După acest eveniment, a luat naștere un ocean de magmă, adânc de câteva mii de kilometri, care a constituit baza pentru formarea stratului superficial al Lunii, așa cum o cunoaștem astăzi.
Citește și: Pământul va avea o a doua lună timp de 56 de zile: asteroidul 2024 PT5 va orbita planeta
Aceste cercetări revoluționare nu doar că ne oferă o perspectivă complet nouă asupra geologiei și formării Lunii, dar sugerează și noi posibilități pentru exploatarea resurselor lunare în viitorul apropiat.
