Cumva, în grămada de gunoaie progresiste cu pretenții de artă cinematografică, pe Netflix există încă un documentar a cărui prezență e greu explicabilă pe platformă.
Se numește „Athos”.
Documentarul cutremură prin simplitatea lui. Nu e nimic acuzator, nu e nimic care să scandalizeze sau să îi pună într-o lumină proastă pe monahii din Agios Oros. Nimic nu condamnă Credința, deși, vă spun cinstit, când l-am ales am avut o strângere de inimă. Mă așteptam sa îmi crească tensiunea. Nu a fost așa. Dimpotrivă!
Am avut parte preț de o oră și treizeci și cinci de minute de o călătorie care m-a transpus într-un alt timp și într-un alt spațiu. Am aflat lucruri noi. Știați ca Sfântul Munte are propriile legi și propriul parlament?! Ei bine, nici eu nu am știut.
Citește și: Diana-Maria Brăgaru: NLP la scară planetară. Cum funcționează spălarea colectivă pe creier
Nu sunt o plângăcioasă, dar urmărind filmul, lacrimile au început să-mi curgă fără de voie și fără de vreun scop știut.
Liniștea care mi-a fost transmisă mi-a amintit de copilăria mea dobrogeană. De simplitatea și curățenia unui trai pe care astăzi nu știu câți mai au norocul să îl simtă. În călugărul care îndeplinea și sarcina de bucătar-șef am revăzut-o pe mamaie. „Ce ciudat!”, veți spune, poate.
„Cum sa vezi într-un munte de călugăr o femeie mireană?”
Uite ca s-a putut. Tonul vocii lui, ordinele pe care le dădea, felul în care vorbea, modul în care se închina, până și durerea, căință amestecată cu speranță prin care spunea „Iartă-mă, Doamne, că sunt un păcătos” erau exact ca ale mămăiței… Și modul de a întâmpina oaspeții și de „a-i cinsti” cu un pahar de apă rece, o cafea buna, o dulceață și un dop de rachiu, „tratații” aduse pe o tavă, cu milieu, erau tot că ale mămăiței.
Două momente m-au impresionat însă teribil din documentar.
Primul, când echipa de filmare este invitată într-o cămăruță pe care monahul ghid o prezintă drept „Φιλοσοφική Σχολή” – „Școala de Filosofie”. Mica încăpere era un osuar unde erau păstrate oasele cinstiților călugări trecuți la Domnul. Nu știu dacă ați avut vreodată ocazia să intrati într-un osuar, însă vă rog să mă credeți că făcută la maturitate o asemenea incursiune vă va schimba viziunea asupra vieții.
O dată ieșiți, dacă sunteți treji și la întrare, altfel vă veți privi și propria existență, și pe a celorlalți.
Al doilea moment îl puteți vedea mai jos.
Craniile călugărilor hirotoniți, cei asupra cărora s-a pogorât Sfântul Duh când au primit harul preoției, spre deosebire de cele ale călugărilor simpli prezintă o crăpătură perpendiculară pe osul frontal. O crăpătură care nu există în structura craniană umană normală.
Concluzia o trageți singuri.
Cum se apropie Nașterea Domnului Hristos, vă invit să vedeți „Athos”. Mai ales dacă sunteți femei, ca și mine, și nu veți putea pune piciorul acolo niciodată. Dar și dacă sunteți bărbați, nu cred că ar strica. Toți avem nevoie să ni se reamintească din când în când cât suntem de trecători. Și toti avem nevoie măcar de o clipă de Școală de Filosofie.
