În vremurile noastre agitate, unde zilele trec ca fulgerele și unde uităm adesea de esența vieții, de dragostea și compasiunea față de semeni, există totuși clipe care ne aduc înapoi la ceea ce înseamnă cu adevărat să fii om. Povești simple, dar cu o încărcătură emoțională atât de profundă, că rămân în inimile noastre pentru mult timp. Povești care ne amintesc de frumusețea și miracolele pe care le putem găsi în gesturi simple, dar sincere. Un asemenea moment ne este dezvăluit de parintele Ioan Istrati, care, printr-o simplă vizită la o bătrânică, ne arată că minunile nu sunt doar povești din trecut, ci ele există și astăzi, în mijlocul nostru. Acesta este un moment care ne face să reflectăm asupra faptului că, indiferent de provocările vieții, există mereu o rază de speranță și că binele, compasiunea și dragostea pot face diferența într-o lume adesea rece și nepăsătoare. Această poveste este un memento al valorii prețioase a vieții, a iubirii de semeni și a credinței. Fiecare dintre noi are puterea de a aduce lumină în viața celor din jur, de a fi un mesager al speranței și al bunătății. Așa cum ne dezvăluie părintele Ioan, a fi alături de cei în nevoie și a oferi dragoste necondiționată este, în esență, ceea ce ne definește ca oameni și ne conectează cu divinitatea. Acum, să descoperim această poveste emoționantă despre compasiune, credință și minuni în viața de zi cu zi.
„Azi în zori am fost să spovedesc și să împărtășesc o bătrânică. Am luat și o sacoșă cu ulei, făină, pesmet, pateuri și dulciuri (de alea fără zahăr).
Poarta era larg deschisă. Pe geamul deschis, văd pe bătrânică plângând amarnic în genunchi în fața icoanei Maicii Domnului. Plângea și spunea: Maică, alege-mă și pe mine. Ia-mă și pe mine la tine în brațe.
Mi-au dat lacrimile. Am bătut mai tare că băbuța e surdă și nu vede. S-a ridicat iute. Părinte, toată noaptea v-am așteptat să veniți cu Dumnezeu. Nu mai pot.
Bătrânica are diabet și nu are cine să-i facă insulina în burtă. O fată miloasă din vecini o ajută mereu.
I-am zis: mămăiță, îi păcat să îți ceri moartea. Dumnezeu știe el când să ne ia. Da mamaia zice: știu părinte, dar nu mai pot. Asta de aici îi moartea, și acolo e dulcea îmbrățișare cu Doamne Doamne.
O îmbrățișez. Îi dau Dumnezeiasca Împărtășanie.
La plecare îi zic: vezi pe masă că ai niște daruri de la un păcătos. Bătrânica pipăie sticlele de ulei și exclamă Slavă lui Dumnezeu cu fața plină de lacrimi.
Părinte, dimineață am vrut să aprind candela, dar nu mai era decât o geană de ulei. Voiam să fac o salată de roșii. Da am zis: ia tu Măicuță la candelă și salata mai poate aștepta. Și acuma ați venit cu sticle întregi.
Mi-am adus aminte de Ilie, de văduva din Sarepta, de uleiul care nu se mai termină niciodată, căci e izvorul de îndurări (milă-eleon) al Mântuitorului nostru.
Ce minunat e să fii preot!”, a scris părintele Ioan Istrati pe pagina sa de Facebook.