Părintele Ioan Istrati aduce în atenția credincioșilor un profund mesaj despre milostenie și iubirea de aproapele, pornind de la cuvintele rostite de Hristos în legătură cu Judecata universală. Într-o reflecție plină de înțelepciune, părintele subliniază că Hristos nu este doar prezent în frații noștri prin nevoile lor fizice și spirituale, ci și în adâncul fiecăruia dintre noi, așteptând să fie descoperit și hrănit. Fiecare suflet este un loc în care Hristos flămând și însetat își cere împlinirea, chemând la unirea cu Dumnezeu prin Euharistie, iubire și virtute. În viziunea părintelui, această unire este scopul final al creației, iar neglijarea acestei chemări poate duce la o eternitate înstrăinată de Dumnezeu.
Părintele Ioan Istrati: Străinul
„Când Hristos enunță criteriile fundamentale ale întrării în rai, adică în Sine, la Judecata universală, se referă la milostenie și iubire de frați.
Flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc. Însetat am fost și Mi-ați dat să beau. Străin am fost și M-ați primit. Gol am fost și M-ați îmbrăcat. Bolnav și în temniță și M-ați cercetat.
Dar în galaxia infinită a gândului lui Dumnezeu, aceste cuvinte înseamnă încă ceva.
Hristos S-a pus pe Sine, la creație, în fiecare dintre noi prin chipul Său nemuritor. E acolo în adâncul ființei noastre ca înțelepciune, rațiune, iubire, dor, voința liberă, creativitate, Lumină. E acolo. Și așteaptă să Îl hrănim, să Îl îngrijim, să Îl cultivăm. E Hristos flămând, însetat, lăcrimând în noi, așteptând un semn, o dorință pentru ca să devină totul în noi. Fericirea veșnică e tocmai această împlinire a Logosului tăcut în adâncul umanității. Unirea cu Dumnezeu e țelul fundamental al creației.
Hristos din noi trebuie hrănit prin Euharistie. E ca un bebeluș infinit care bate în inima ta, așteptând iubirea ta. Trebuie adăpat prin revărsarea iubirii noastre în Duhul Sfânt. Trebuie apropiat, căci e Străinul minunat din Emaus care se face că merge mai departe, care niciodată n-ar întra cu forța în inima ta. Trebuie îmbrăcat cu frumusețea virtuților, ale căror icoane sunt veșmintele preoțești, slava interioară fără de care suntem goi și pierduți pentru vecie. Trebuie vindecat de dorul infinit de a iubi în zadar niște făpturi îndrăgostite de materie moartă. Trebuie căutat în temnița ființei noastre, acolo unde îi legăm picioarele în butuci și îl pregătim de Răstignire prin păcat și indiferență. Trebuie slobozit din pușcăria aspră a inimii, acolo unde suferă în tăcere până la întemeierea lumii de apoi.
Dacă vom face aceasta, vom fi Împărați împreună cu El. Dacă nu, vom aștepta plângând o veșnicie pe Cel care ne-a iubit și a murit pentru noi.”
