Părintele Ioan Istrati, într-o postare profundă pe Facebook, reflectează asupra forței mimetice a răului în lumea noastră căzută și vorace. El subliniază cum reciprocitatea și răzbunarea perpetuează un cerc vicios, unde răul se răspândește de la o generație la alta, amplificat de influența demonică. Această analiză continuă cu exemple istorice și personale, arătând cum umilința și suferința pot duce la perpetuarea aceluiași tip de comportament distructiv. Totuși, el evidențiază și soluția divină oferită de Iisus Hristos, care a rupt acest cerc prin iertare și iubire. Părintele Istrati își împărtășește experiențele din seminar, demonstrând prin propriul exemplu cum se poate rupe acest lanț al răului, alegând să nu repete greșelile celor care l-au umilit. Mesajul său este unul de speranță și de chemare la iertare, iubire și pace.
Părintele Ioan Istrati:
„Forța acestei lumi căzute și vorace este mimetismul. Reciprocitatea. Răzbunarea. Legea talionică. Înverșunarea imitativă a răului. Oglinda etică. Cercul vicios.
Ai primit rău? Vei face rău. Ai fost bătut. Vei bate. Ai fost umilit? Vei umili. Ai fost ucis? Vei ucide.
Acest mimetism atavic se continuă în generații, și cu lucrarea demonilor, se agravează în progresie geometrică. E ca un bulgare de zăpadă, ca o avalanșă a răului în univers.
S-au făcut arbitrar la beție state după războaiele mondiale. În noile Leviathan-uri s-au regăsit milioane de etnici minoritari.
Dacă îi ucizi, umilești, distrugi, le tai educația în limba lor, le omori tradițiile, îi deznaționalizezi forțat, cum s-a întâmplat într-o țară de la nord de noi, sângele celor uciși cheamă sânge.
Sângele are glas. Strigă. Urlă. Cere dreptate. Dovada? „Glasul sângelui fratelui tău strigă către Mine din pământ” (Facere).
Ura, umilința, mizeria, se acumulează. Și explodează. Mimetic.
Singurul în univers care a tăiat acest cerc vicios al uciderii este Iisus Hristos pentru că e Dumnezeu. El iartă pe cei care L-au răstignit. Creștinismul e iertare, iubire, pace, înviere.
Războaiele sunt tocmai acele pusee mimetice ale morții, acele explozii de egalizare a firii, acele cancere care s-au acumulat prin păcat în inimile oamenilor. Cine are dreptate? Nimeni. Cine câștigă? Doar diavolul.
Când eram în seminar în anul întâi, am stat într-un dormitor, Cambodgia, cu 64 de paturi. Dimineața, dacă aprindeai un chibrit, lua foc tot. Aveam niște colegi mai mari, foarte imbecili, preoți acum – vai! – care mă umileau zilnic. Făcuseră un program în care trebuia să le spăl pe jos camera zilnic. Era decembrie, afară erau minus 20 de grade. Aveam temperatură 39 si micii diavoli râdeau cum spălam pe jos parchetul. Am făcut corvoada câteva zile. Apoi m-a luat salvarea.
Când am ajuns elev în an mare, după tradiția cazonă tâmpită, puteam să umilesc draconic pe cei mici, bobocii care veniseră ca niște îngeri la școala de popi. Cei de vârsta mea, unii, așa făceau. Se simțeau răzbunați.
Am jurat pe Dumnezeul în care cred că nu voi umili niciodată pe cei mici.
Am fost bătut. Nu voi bate.
Am fost batjocorit. Nu voi batjocori.
Am spălat pe jos. Nu voi pune un copilaș de 14 ani să spele în locul meu.
Asta înseamnă să zdrobești cercul vicios al răului.”
Citește și: Pr. Savatie Baștovoi: „Acest tablou cu draci nu este despre Olimpiada de la Paris”
