Părintele Sorin Croitoru a postat pe Facebook un mesaj despre diferența dintre „Rugăciunea inimii” și rugăciunea rostită „din inimă”. El subliniază că nu orice rugăciune sinceră este „Rugăciunea inimii”, aceasta din urmă fiind o practică specifică, cu metodologie și text clar, utilizată în special de monahi. În schimb, orice rugăciune care izvorăște dintr-o implicare profundă a inimii are putere în fața lui Dumnezeu. Părintele încurajează credincioșii să se roage cu statornicie, subliniind că Dumnezeu caută inimi sincere și supuse.
Preot Sorin Croitoru
„„RUGĂCIUNEA INIMII”, SAU RUGĂCIUNEA DIN INIMĂ?
Nu orice rugăciune rostită din inimă este „Rugăciunea inimii”. Putem afirma despre o rugăciune că este rostită „din inimă” atunci când ea provoacă mișcări ale inimii, adică produce în inimă diferite manifestări fiziologice. Rostești rugăciunea și simți căldură în inimă, sau simți „zdrobirea” ei, care înseamnă o apăsare a inimii provocată de sentimente de regret și de pocăință, ori simți o plângere tainică a inimii asociată dorului de Dumnezeu. Mă rog, ori de câte ori rugăciunea începută în minte se continuă în inimă și produce manifestări concrete ale acesteia putem spune că ne rugăm „din inimă”. Rugăciunea aceasta nu are un anumit text standard, fiecare se roagă în modul său, unii rostesc troparele pe care le știu pe de rost, alții se roagă cu propriile cuvinte privind direct în ochii Domnului din sfintele Sale icoane, câți rugători, atâtea feluri de rugăciune. Rugăciunea aceasta rostită din adâncul inimii are putere în fața lui Dumnezeu. Tocmai lipsa acestui fel de rugăciune era criticată de către Dumnezeu prin proorocii Săi în Vechiul Testament: „Poporul acesta se roagă cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Isaia 29;13). Inima fiind centrul duhovnicesc al omului, acolo sălășluiesc doririle sale profunde. Iar Dumnezeu ne cere ca rugăciunile noastre să se ridice către Dânsul din inimile noastre, adică noi să dorim cu adevărat ceea ce Îi cerem, toată ființa noastră să se „scurgă” către ceruri în momentul rugăciunii. Domnul Hristos spunea: „Unde este comoara ta, acolo este și inima ta”. O inimă prezentă și participativă în rugăciune este o inimă a cărei Comoară este Însuși Dumnezeu.
Când vorbim însă despre „Rugăciunea inimii” ne referim la un anumit tip de rugăciune, care are metoda ei precisă și care se dobândește urmând etape precise. Nu orice rugăciune din inimă este „Rugăciunea inimii”. Rugăciunea aceasta are un text , o formulă a sa. Forma sa cea mai lungă este: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine păcătosul!”, dar se poate rosti și în forme prescurtate. Aceasta este rugăciunea prin excelență a monahilor, dar poate fi utilizată de orice creștin care are voință puternică și statornicie. În teorie în rostirea acestei rugăciuni se pleacă de la simpla enunțare în minte a cuvintelor ei și se poate ajunge până la o rostire continuă și neîntreruptă a cuvintelor rugăciunii în adâncul inimii. Cuvintele acestei rugăciuni trebuie gândite, acceptate și asumate la persoana întâi. Adică atunci când rostim prima parte a ei, „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu”, trebuie să mărturisim dumnezeirea și atotputernicia Domnului, adorându-L precum Sfântul Apostol Toma („Domnul meu și Dumnezeul meu”). Inima noastră se află pe o poziție foarte joasă, iar Domnul Hristos stă pe tronul Său divin în slavă dumnezeiască! Atunci când rostim cuvintele: „miluiește-mă” ne încordăm toată ființa și toată dorirea noastră în direcția iubirii de oameni a Domnului nostru Iisus Hristos, a „Milostivului nostru Dumnezeu”, cum scrie în cărți. Am văzut Cine este Cel Căruia ne rugăm, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, apoi ne-am pus nădejdea în iubirea Sa de oameni, cerându-I la fel ca femeia cananeancă, ori ca orbul Bartimeu sau ca sutașul roman un strop din mila Sa divină. Mai rămâne de făcut un lucru: să privim spre noi înșine, într-un act de adâncă smerenie: „pe mine păcătosul”. Eu, cel care mă rog, mă recunosc pe mine însumi ca fiind un păcătos, un om robit patimilor și duhurilor rele. Această smerenie este o jertfire a propriului eu înaintea Atotputernicului Dumnezeu: „jertfa lui Dumnezeu – duhul umilit”. „Dumnezeu celui smerit îi dă har”. Se pot aplica aici și cuvintele Domnului din Pilda datornicului nemilostiv: „.. toată datoria ta ți-am iertat-o pentru că M-ai rugat”. Niciodată nu a refuzat Mântuitorul nostru cererea celor care L-au rugat cu smerenie. Recapitulând, în „Rugăciunea inimii ” mărturisim dumnezeirea și atotputernicia Domnului Iisus Hristos, „cădem” la milostivirea Sa crezând în iubirea Sa de oameni și ne recunoaștem în fața Lui starea noastră căzută jalnică. În câteva cuvinte rostim o rugăciune profund teologică, mărturisim, credem și ne smerim. Puterea acestei rugăciuni vine din repetarea Sfântului Nume al Domnului. De aceea se mai numește și „Rugăciunea Numelui lui Iisus”. Numele Domnului nostru are în el putere mare: „Ca întru numele lui Iisus tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al celor pământeşti şi al celor de dedesubt.” (Filipeni 2;10). Numele lui Iisus este viu și lucrător, prin el ni Se împărtășește Domnul în mod duhovnicesc. Spuneam că această rugăciune este foarte eficientă, o dată deprinsă și perfecționată ea curăță de patimi și mântuiește. Dar se însușește într-un timp lung prin harul lui Dumnezeu, nu prin puterea noastră omenească. Merită să încercăm. Majoritatea creștinilor își pierd răbdarea, așteptând să urce pe treptele superioare fără a se sili suficient de mult pe cele inferioare. Vrem, din păcate, ca în câteva zile să deprindem o metodă mistică pentru care monahii se ostenesc ani lungi de zile.
Închei spunându-vă că Dumnezeu așteaptă inima noastră supusă înaintea Lui. Important este să ne rugăm cu statornicie așa cum putem noi. Cei mai silitori vor deprinde rugăciunea inimii, majoritatea se vor ruga în mod „tradițional”, important este să ne rugăm, „căci și Tatăl astfel de închinători Își dorește”.”
