Transplantul de organe și țesuturi de la donatorii aflați în așa-numita „moarte cerebrală” a devenit un subiect de mare interes în dezbaterea bioetică modernă. Înainte de anii 1960, definiția morții se baza exclusiv pe criterii legate de activitatea cardiacă și respiratorie. Însă, pe măsură ce știința medicală a evoluat, a fost adoptat un nou set de criterii care vizează activitatea cerebrală, creierul fiind considerat un organ de integrare superioară a funcțiilor vitale ale organismului. Astfel, a apărut o categorie distinctă de donatori, cei diagnosticați cu „moarte cerebrală”, un concept care continuă să genereze dezbateri profunde atât în rândul experților, cât și al publicului larg, relatează ActiveNews.ro.
Citește și: La doar 26 de ani, un tânăr a fost mutilat de cancer oral – medicii i-au îndepărtat jumătate din limbă
Controversa morții cerebrale: Etica transplantului și dilemele legate de prelevarea organelor
Unul dintre principalele motive de controversă îl reprezintă dificultatea de a stabili cu exactitate ce înseamnă „moartea cerebrală” și cum poate aceasta fi definită legal și medical. În timp ce unii consideră că diagnosticul de moarte cerebrală este suficient pentru a justifica prelevarea organelor, alții, inclusiv specialiști din domeniul bioeticii, ridică întrebări legate de validitatea acestui diagnostic și de impactul său asupra donatorilor. Confuzia persistă chiar și în rândul personalului medical, mai ales în ceea ce privește diferențele dintre moartea cerebrală și alte forme de activitate vitală.
În România, conform Legii 65/2006, diagnosticul de moarte cerebrală se stabilește după trei examene fizice repetate la intervale de șase ore în cazul adulților și copiilor cu vârsta de peste șapte ani. Însă la nou-născuții mai mici de șapte zile, moartea cerebrală nu poate fi declarată, iar acest lucru adaugă o dimensiune suplimentară dezbaterii etice legate de aceste criterii.
Un alt aspect esențial al discuției este legat de manifestările fiziologice ale pacienților diagnosticați cu moarte cerebrală. Biologul Oana Iftime aduce în discuție faptul că acești pacienți continuă să îndeplinească funcții vitale, precum respirația, activitatea renală și chiar reacții adaptive la schimbările din mediul intern. „Pacienții aflați în moarte cerebrală exercită funcții fiziologice, desfășoară metabolism bazal și chiar au fost observați transpirând sau plângând.” Un alt exemplu șocant este capacitatea unor femei aflate în această stare de a duce sarcini la termen, dând naștere prin cezariană unor copii sănătoși. „Această capacitate de a susține o sarcină este greu de reconciliat cu ideea că acești pacienți sunt „morți”.” afirmă Iftime, punând sub semnul întrebării întreaga noțiune de moarte cerebrală.
În fața acestor realități, publicul și familiile celor diagnosticați cu moarte cerebrală sunt adesea puși în situații extrem de dificile. De multe ori, în momentul în care li se cere acordul pentru prelevarea de organe, aceștia sunt informați doar despre posibilitatea de a salva alte vieți, fără a li se prezenta toate implicațiile legate de starea reală a donatorului. Unele familii, în lipsa unei înțelegeri detaliate a problemei, pot semna acordul sub impulsul dorinței de a face un gest altruist, neștiind că, de fapt, acest gest înseamnă scoaterea organelor vitale înainte de o moarte considerată „naturală”. Mai mult, există voci care sugerează că resursele limitate din spitale, precum numărul redus de paturi, pot influența deciziile privind susținerea pacienților în viață.
Această discuție ridică probleme profunde legate de transparență și corectitudine etică. Pe de o parte, salvarea unei vieți prin transplant este un obiectiv nobil, dar, pe de altă parte, trebuie să existe o informare completă și onestă a familiilor și a publicului despre realitățile și implicațiile acestor proceduri. Astfel, dilema centrală a acestei problematici rămâne una etică: cum se poate asigura că, în dorința de a salva vieți, nu se ia decizia de a pune capăt altora înainte de vreme?
Citiți mai multe pe ActiveNews.ro.
