Ce înseamnă Lumina de la Ierusalim și de ce se petrece acest lucru? Este o făcătură sau o minune dumnezeiască? Fenomenul a fost comentat de către artistul Claudiu Dumitrache, cercetător și critic artistic, membru afiliat CPFCFC din cadrul Societății Academice de Cercetare a Religiilor și Ideologiilor de pe lângă Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca.
Cei ce se tem de Lumină și de Înviere au pornit o propagandă pseudo-științifică în ultimii ani, după mintea lor îngustă, lipsită de taină și transcendență, prin care nu își dovedesc doar relele intenții, gândurile antihristice, ci și totala lipsă de informație, de rațiune și logică, ca unii ce au urechi și nu înţeleg, care au ochi și nu văd (Matei 13,14). Ca unii ce se cred, în nebunia, mândria și încăpățânarea lor, mai pricepuți, în ale minții și cunoașterii, și decât Eminescu, Pann, Paulescu și Caragiale, decât Stăniloae, Bușulenga și Steinhardt, ajungând pe culmile prostiei.
Așa cum, necinstind icoanele, refuză întruparea Mântuitorului Dumnezeu adevărat și Om adevărat, aceștia mai speculează că Pogorârea Luminii Sfinte de la Ierusalim – minune care se face de Dumnezeu pentru întărirea Bisericii și dreptei credințe a ortodocșilor, ca expresie în materie a realității duhovnicești – ar fi un rezultat artificial al fosforului alb care se auto-aprinde în contact cu aerul. Ceea ce nu știu aceștia este că Lumina Sfântă s-a pogorât din anii 500 d.Hr, cea mai concretă atestare documentară fiind după cucerirea Ierusalimului de către perși, din anul 617 d.Hr, iar fosforul se descoperă abia în anul 1669, de către alchimistul german Hennig Brand din Hamburg. Aici se vădește, din nou, nepriceperea lor istorică și științifică, fără să mai vorbim de cea teologică sau duhovnicească. Dar, mai mult de atât, este o dovadă a faptului că Lumina a venit în lume şi oamenii au iubit întunericul mai mult decât Lumina (Ioan 3,19).
Pentru că toate faptele și întâmplările Vechiului Testament sunt adevărate (din punct de vedere istoric, ci nu sunt doar povești morale, arhetipale valabile universal, profeții pregătitoare venirii Mântuitorului, anunțătoare de Biserică și de indispensabilitatea rolului Maicii Domnului) și pentru că au înțelesuri duhovnicești în felurite dimensiuni ale lucrărilor dumnezeiești, cu paradoxuri și antinomii înțelese doar în Duh, energia necreată a Luminii de la Ierusalim se pogoară cu adevărat la rugăciunea și credința Bisericii Ortodoxe care, la rândul ei, în forma materială, este expresia realității cerești, a Trupului lui Hristos, Capul ei fiind Hristos, din care fac parte sfinții în mod desăvârșit.
Aceasta este Biserica pe care porţile iadului nu o vor birui (Matei 16,18) și, în mod exclusiv și prin excelență, singură „sursă” prin care înţelepciunea lui Dumnezeu cea de multe feluri se face cunoscută (Efeseni 3,10) și prin care omul practică religiozitatea, adică refacerea legăturii cu Dumnezeu. Faptul că Biserica Ortodoxă continuă să nască sfinți din Duhul – cu minunile izvorârii de mir din trupurile acestora și din icoane (primele icoane fiind pictate de către Sfântul Evanghelist Luca); prin Crucea Mântuitorului, care este puterea lui Dumnezeu (I Corinteni 1,18) și armă împotriva diavolului pentru ortodocși – arată ceea ce Duhul Sfânt spune prin Sfântul Evanghelist Matei: După roadele lor îi veţi cunoaşte (Matei 7,16).
Iar faptul că Biserica produce sfinți prin grija Maicii Domnului, care împarte harismele, este și motivul pentru care mai există lumea și timp de pocăință, pentru că spune Hristos: Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârșitul veacului (Matei 28,19). Sfârșitul acestui veac, sfârșitul spațiului și timpului, va fi numai atunci când Biserica nu va mai „produce” sfinți, când nu vor mai exista roade, când nu va mai fi pocăință adevărată.
Necinstind pe Maica Domnului, despre a cărei cinstire adevărată se vorbește în Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție, aceștia nu-și pot cinsti nici proprii părinți, arătându-se aici dragostea lor distorsionată prin care, chiar dacă ar fi atotputernici, și-ar lăsa părinții să putrezească. Urmând aceste proceduri lipsite de taină, împotriva adevărului și în ideea că adevărul poate fi un concept construit după mintea omului, ci nu o lucrare dumnezeiască necreată (Ioan 14,6), în trecut s-a ajuns la replici celebre invocate în fața judecății, ca acelea din urma holocaustului: „Nu am făcut decât să urmez procedura.” Pentru faptul că se feresc de semnul Sfintei Cruci, Caragiale socotea că se aseamănă cu fiarele. Iar Mântuitorul nostru Iisus Hristos îi numea prooroci mincinoşi în haine de oi, care pe dinăuntru sunt lupi răpitori (Matei 7,15). Iarăși, deci, să nu ne mai amăgim, sub pretextul binelui pentru toți și ecumenismului, că putem lua ceva bun din afara Bisericii și lucrărilor dumnezeiești, din afara Adevărului, din virtuțile autonome; căci unii ca aceștia, actori de teatru ieftin, teologi-maneliști, hulitori ai Duhului Sfânt și necinstitori de sfinți, de țară și neam, nu cred în Dumnezeu, ci în ei înșiși.
N-au nevoie de Altar și Lumină, de cutremur dumnezeiesc, ci de microfon și tobe. N-au nevoie de Dumnezeu, ci de realități alternative, obținute din reacții chimice și de sentimetalisme produse cu instrumente muzicale (Iov 21,11-14). Tot ce fac este să fure Sfânta Scriptură, rânduită de Duhul Sfânt prin Sfinții Părinți ca rod al revelației în Biserică, și să o intepreteze în lipsa Duhului, după poftele lor, precum scris este: Nicio prorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia, pentru că niciodată prorocia nu s-a făcut din voia omului, ci oamenii cei sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați de Duhul Sfânt (II Petru 1, 20-21). Omul sufletesc nu primește cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie și nu poate să le înțeleagă, fiindcă ele se judecă duhovnicește. Cele ale lui Dumnezeu nimeni nu le-a cunoscut, fără numai Duhul lui Dumnezeu (I Corinteni 2, 13-14).
De aceea, botezul, adică nașterea din Duhul Sfânt, se face de către preot, nu de către un inginer care și-a ratat cariera și, care, totuși, poartă cravată. Este un trup şi un Duh, precum şi chemaţi aţi fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credinţă, un botez (Efeseni 4,4-5). Drept aceea, luaţi aminte de voi înşivă şi de toată turma, întru care Duhul Sfânt v-a pus pe voi episcopi, că să păstraţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu însuşi sângele Său (Fapte 20,28). Cel ce vă ascultă pe voi pe Mine Mă ascultă, şi cel ce se leapădă de voi se leapădă de Mine; iar cine se leapădă de Mine se leapădă de Cel ce M-a trimis pe Mine (Luca 10,16).
Nu vă lăsaţi furaţi de învăţăturile străine cele de multe feluri; căci bine este să vă întăriţi prin har inima voastră (Evrei 13,9). Astfel că, pentru alții, în sensul harului, explicația o dă părintele acad. Dumitru Stăniloae (cunoscut în lume drept cel mai mare teolog al secolului XX), care zice că teologia străină de cea adevărată este „o teologie prin care raţiunea pune între ea şi Dumnezeu o prăpastie pe care nici ea, nici Dumnezeu nu o poate umple. Din această mentalitate se explică doctrina catolică despre caracterul creat al graţiei. Omul rămâne, chiar în starea de har, închis în limitele creaturităţii sale. De aceea nu se vorbeşte în teologia catolică de îndumnezeirea creaturii.”
Harismele, prin care Dumnezeu cunoaște pe om, adică lucrările Sale, energiile dumnezeiești necreate, Lumina, Adevărul, Viața și Iubirea, se dau numai celor botezați, care prisosesc în smerenie și blândețe, prin Sfintele Taine instituite de Hristos în Biserică. Totuşi, atunci când cei care sunt vrednici primesc harul şi puterea spirituală supranaturală, spune Sfântul Grigorie Palama, „ei percep atât prin simţuri, cât şi prin inteligenţă ceea ce este mai presus de orice simţ şi de orice intelect. Cum? Acest lucru este cunoscut numai de Dumnezeu şi de cei care au avut experienţa harului Său.”
A cunoaște, în învățătura Bisericii și citându-l pe Sfântul Sofronie Saharov, înseamnă a integra în viața proprie. De aceea, zice Domnul: Şi aceasta este viaţa veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis (Ioan 17,3). Această cunoaștere, evident, începe prin Biserică, în timpul vieții pământești. De aceea, mai zice Domnul: Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7,22-23).
Deci, degeaba ești bun după capul tău, dacă nu ești, prin înfiere, părtaș al harului și fiu al Celui Preaînalt. Degeaba ești bun dacă, prin erezie, ești despărțit de Izvorul bunătății, fără de Care nu se poate face nimic bun (Ioan 15,1-5).
Adevărata contemplaţie, spune Sf. Sofronie Saharov, „începe în clipa în care devenim conştienţi de păcatul din noi. Vechiul Testament înţelegea păcatul drept încălcarea poruncilor morale şi religioase ale Legii lui Moise. Noul Testament a transferat conceptul de păcat asupra omului lăuntric. Faptul de a simţi păcatul în noi înşine e un act spiritual, cu neputinţă fără har, fară apropierea de noi a Luminii Dumnezeieşti. Efectul iniţial al apropierii acestei misterioase Lumini e acela că vedem locul precis în care ne aflăm „duhovniceşte” într-un moment anume. Primele arătări ale acestei Lumini Necreate nu ne îngăduie să avem experienţa ei ca lumină. Ea străluceşte într-un mod tainic, luminând întunericul negru al lumii noastre interioare, dezvăluindu-ne un spectacol care, în starea noastră normală de fiinţe căzute, e departe de a fi vesel pentru noi. Simţim ca o ardere. Acesta este începutul contemplaţiei reale, care n-are nimic în comun cu contemplaţia intelectuală sau filozofică. Devenim acut conştienţi de păcat, ca o despărţire de izvorul ontologic al fiinţei noastre. Duhul nostru e veşnic, dar acum ne vedem pe noi înşine prizonieri ai morţii. Cu moartea care ne aşteaptă la sfârşit, chiar şi alţi o mie de ani de viaţă ne vor părea doar o fracţiune de secundă amăgitoare. Păcatul nu este încălcarea standardelor etice ale societăţilor umane sau ale vreunei prescripţii legale. Păcatul ne taie de Dumnezeul Iubirii Care ni S-a arătat ca Lumină în Care nu este niciun întuneric.”
Astfel că, Lumina de la Ierusalim, după cum putem înțelege acum, este transfigurarea realității duhovnicești necreate a credincioșilor prin Biserică. Prin speculația pseudo-științifică aplicată în lipsa vederii Luminii adevărate, omul rămâne în lumea aceasta, în automatismul ei, fără posbilitatea evoluției.
Ca omul să poată vorbi despre cunoașterea lui Dumnezeu, e necesar să aibă în vedere empirismul energiilor Sale necreate, dar și discernământul duhovnicesc al distincțiilor dintre acestea și Ființa Sa cu neputință de cuprins, fără de care nu se poate înainta duhovnicește. Prin credința dreaptă, deci, se poate ajunge la cunoașterea divină (parafrazându-l pe părintele Radu Petre Mureșan), în timp ce prin (pseudo)știință și interpretări greșite (I Timotei 6,20-21) se ajunge, cel mult, doar la cunoașterea distorsionată a energiilor create.
În ciuda celor ce, din necunoaștere, se tem, să îndrăznim, Hristos a Înviat!
Articolul a fost publicat pentru prima dată pe Regal Literar, în aprilie 2023.
