Într-un moment de profundă reflecție, părintele Ioan Istrati relatează o întâmplare impresionantă din anii tinereții sale, când, pe vremea când era student la teologie, a petrecut o vară întreagă în Sfântul Munte Athos. Împreună cu alți doi colegi teologi, unul devenit ieromonah în Dobrogea și celălalt preot lângă Iași, el a cutreierat mănăstirile athonite, participând la slujbele de toată noaptea, lucrând și vorbind cu monahii și bătrânii sfinți ai locului. Printre aceștia, au avut șansa de a cunoaște un călugăr român de o profundă evlavie și cu o voce îngerească, ale cărui cântări răsunau cu o măiestrie neasemuită. Însă povestea sa de viață, marcată de persecuție și invidie, s-a încheiat tragic, fiind ars de viu în chilia sa de monahi invidioși. Această mărturie a rămas vie în sufletul celor care l-au cunoscut, preotul Istrati și colegii săi fiind profund impresionați de martiriul acestui sfânt părinte român.
Preot Ioan Istrati: Mucenicul protopsalt
„Când eram student la teologie, toată vara umblam prin Sfântul Munte împreună cu alți doi teologi, unul acum e ieromonah in Dobrogea, altul e preot lângă Iași. Mergeam la fiecare mănăstire. După cum poate ați aflat, orice pelerin e primit gratuit câteva zile la masă și cazare.
În mănăstiri participam la slujbele de toată noaptea, vorbeam cu bătrâni sfinți, cercetam manuscrise de muzică (unde ne lăsau), munceam pentru câțiva bănuți. Țin minte cum Starețul Efrem de la Vatoped, pe atunci tânăr, cu inima lui largă, ne-a cinstit cu câte 60 de mii de drahme pentru o săptămână de treabă la cules de măsline și la tăiat mărăcini. Seara dormeam în Arsanaua Vatopedului, construită de Sfântul Ștefan cel Mare, cu stema Moldovei pe ea.
Ei bine, eram într-o zi pe drumul dintre Marea Lavră și Prodromu, Mănăstirea românească.
Acolo, pe niște cărări înguste, am ajuns pe marginea prăpastiei. Eram suspendați la vreo 500 de metri de mare, pe o stâncă verticală, pe care sihaștrii din vechime își clădiseră chilii de piatră. Dacă alunecai un pas, erai în hău. Țin minte cum aruncam pietre și ajungeau după jumătate de minut în mare.
Am dat peste un părinte român între două vârste, preot și călugăr. El ne-a povestit câte ceva despre sfinții care sălășluiseră acolo. Ne-a călăuzit pe cărările abrupte să ne arate niște chilii înfipte în stâncă, deasupra abisului.
După vreo oră de mers pe marginea morții, am văzut în depărtare o movilă de pietroaie și lemne arse.
Părintele ne-a zis: acolo un părinte român a clădit cu mâinile lui, in anii 40, o chilie suspendată între cer și pământ. Se ruga așa duios și simțit, că veneau păsările să-l asculte. Toată valea răsuna de glasul lui. Călugării greci de la alte chilii strâmbau din nas, dar n-aveau ce face.
Părintele român venea la Marea Lavră duminica la slujbă. Cânta și el la strană, unde grecii protopsalți făceau legea. Era însă urât de ei pentru glasul lui de o curăție îngerească.
La o priveghere de hram, cele două străni se întreceau în măiestria cântărilor. Slujba de hram durează de la 4 după amiaza, toată noaptea până a doua zi la 11. Panighiri. O minune.
Părințelul român cu glas de privighetoare nu era lăsat să cânte solist, așa că ținea isonul. La Slava de la Vecernie, marele protopsalt al strănii s-a înecat de un fum nevăzut. Făcea semn cu mâna să cânte altcineva. Dar Slava aia e foarte grea. Ceilalți nu o prea știau și se codeau. Părintele român a zis: o știu eu. De nevoie, l-au lăsat. Când a început să cânte, călugării au început să plângă. Era o minunăție de glas, o cuviință și un dor necuprins, că grecoteii au rămas paf.
Deodată, în mijlocul cântării, un murmur s-a auzit în Biserică. Călugării își făceau Cruce. Candela imensă de argint de deasupra icoanei Koukouzelissa (a Sfântului Ioan Kukuzel, marele cântăreț), a început să se miște în formă de Cruce. Era semnul că Maica Domnului a primit preafrumoasa cântare. Monahii au căzut cu fața la pământ.
S-a făcut un zvon în toată Mănăstirea, românul care a făcut candela să se miște.
Noaptea următoare Maica Domnului i s-a arătat părintelui român și i-a zis: pentru sufletul tău curat, ți-am dăruit vocea asta. Și pentru ca să nu te strice mândria, te voi lua în ceata mucenicilor mei. Părintele a făcut ochii mari, neînțelegând de ce mucenici.
După ceva vreme, noaptea, părintele se afla la rugăciune, în chilia sărăcăcioasă, suspendată de cer.
A auzit niște zgomote. Din toate părțile, a izbucnit focul. Niște călugări greci, invidioși pe el, au pus foc chiliei, cu gaz.
Părintele s-a așezat pe pat, și-a făcut Cruce și a adormit în brațele lui Dumnezeu.
Plângeam cu toții ca niște prunci de istorisirea părintelui.
A doua zi, am venit iar la chilia arsă din temelii. Ne-am strecurat printre cioate negre și pietroaie, ne-am târât, ne-am afumat în ultimul hal, să îl găsim pe minunatul părinte mucenic. Eram sigur că erau sfinte moaște. Nu l-am aflat. Apoi am aflat de la Prodromou că trupul lui fusese luat și îngropat cu cinste în cimitirul mănăstirii.
Dumnezeului nostru slavă!”
