Dacă slujești Dumnezeiasca Liturghie, începi să simți firea oamenilor după privire, înainte de a vorbi. Simți adierea Duhului Sfânt sau miasma demonului, patima, păcatul, vina, durerea, sfiala, ascunderea de sine, părerea, iluzia, bucuria. E ceva nespus, imperceptibil aproape și totuși evident.
Anul trecut, de luni am început să umblăm vestind Nașterea Domnului. Cam jumătate din case, oamenii ori nu sunt acasă, ori nu deschid să primească vestea și pe Hristos. Mai avem și turci, pe care nu-i deranjăm, decât dacă ne roagă.
Citește și: Pr. Ioan Istrati: „Ce căutați, hoților, pe la casele oamenilor?”
La o vilă foarte frumoasă este o doamnă distinsă, care ne primește mereu cu drag. Ne dă gogoși sau ce mai pregătește ea de post. Are un senin în inimă.
Anul trecut avea musafiri, alte două doamne. Amândouă au strâmbat din nas când am intrat, dar nu era casa lor. Una s-a eschivat când să pupe icoana cu Hristos. Dădea ochii peste cap, vădit deranjată. N-am insistat.
După cântare, m-a întrebat: dumneavoastră ați anunțat înainte de a veni, sau dați așa buzna prin casele oamenilor?
M-a durut întrebarea ei. Era o umilință nu doar pentru mine, dar mai ales pentru Pruncul Dumnezeu, alungat, respins, umilit, aruncat într-o iesle de animale (era să scriu de animalele pe care le-a zidit).
Am zis: doamnă, am anunțat la Biserică zilele și străzile. Oamenii se anunță unii pe alții. Care vor să primească. Cât despre dat buzna, da, dăm buzna să vestim pe Dumnezeu.
Simțeam că îmi dau lacrimile. Am strâns din dinți. Gazda, vădit supărată de cuvintele femeii, a zis: eu îl primesc pe părintele cu icoana mereu.
Cealaltă a întrerupt-o: la noi, preotul scrie pe porți, nu intră așa. Mi-era tot mai greu să tac. Mai ales că nu era casa ei.
Doamnă, Dumnezeu ne dă viață, lumină, putere, mâncare, tot. E un gest minim de recunoștință.
Ce-mi dă mie Dumnezeu, părinte? Că muncesc din greu pentru fiecare bănuț, nu umblu prin case cu cerșitul.
Am închis ochii. N-am mai putut rezista.
Vă dă puterea de a merge pe picioare. Atât am zis.
Mi-a părut cumplit de rău. Am ieșit.
Miercuri, după două zile, mă sună doamna gazdă să își ceară iertare. N-aveți, doamnă, nicio vină. Vă rog, părinte, să o iertați. Așa vorbește gura fără ea. Azi a căzut într-o rigolă și și-a luxat piciorul. Două luni va sta în ghips.
Dumnezeu să o ierte, am zis. O iert din toată inima. Mai ales că eu mereu calc greșit și am entorse la glezne mereu.
Poate ne iartă și pe noi Dumnezeu, că mereu greșim.
