„Mi-e așa de frig aicea pe pământ”
Când eram preot la Catedrala Sfânta Vineri din Iași, aveam la Biserică o bătrânică, Maria, nelipsită de la toate slujbele. Flutura merau o sacoșă aproape goală de la Lidl. O bălăngănea prin aer ca pe o jucărie. Unii ziceau că nu e în toate mințile. Alții o întrebau ce face cu sacoșa aia. Îmi iese cu gol în față.
Când a venit în Biserică, am luat-o deoparte. I-am dat o plăcintă, aveam câteva în altar. I-am zis o rugăciune de sănătate.
Părinte, acum vreo douăzeci de ani eram foarte nervoasă și iute. Băteam copiii, țipam la soț, Dumnezeu să-l odihnească. Și la Mănăstirea Horaița, Părintele Zenovie, un părinte cu viață sfantă, ne-a zis: să vă rugați mereu să Îl vedeți pe Dumnezeu. Așa că eu mă rugam mereu: Doamne Iisuse, te rog, vreau să te văd.
Într-o noapte, în Postul Crăciunului, țin minte ca acum, după ce mi-am făcut rugăciunile, am zis ca de obicei: Doamne, vreau să te văd.
Și am căzut într-un somn adânc. Eram într-o ceață luminoasă minunată, și L-am văzut.
Femeia a început să plângă. Am mângâiat-o pe cap și am lăsat-o să se liniștească.
A continuat. Era ca un Pruncuț mic și slab, dar eu știam că e Mântuitorul. Avea ochii ăia care te străbăteau în suflet.
Am căzut cu fața la pământ. Pruncul dumnezeiesc m-a privit trist, parcă plânsese. Și mi-a zis:
Mi-e așa de frig aicea pe pământ.
Atâta a zis.
Și tot m-am întrebat. Am citit Biblia, Sfinții Părinți. Am aflat că Pruncul Dumnezeu se născuse într-o peșteră, încălzit de niște oi și măgăruși, aruncat, alungat de lumea pe care o zidise.
Că fusese zdruncinat pe un asin pe drumul pietros spre Egipt, fugind de criminalul Irod.
Că n-avea unde să-și plece capul, și că dormea sub cerul liber, în frigul pătrunzător al nopții de iarnă.
Că i-a fost mereu dor de căldura iubirii noastre, că ne-a iubit fierbinte, că a asudat pe Cruce pentru noi, că a murit în dureri cumplite pentru că ne-a iubit. Că a mers în focul iadului pentru ca să ne smulgă din întuneric și din suferință.
Că i-a fost frig mereu pe pământ. Frig mereu din cauza lipsei noastre de iubire.
În noaptea aia am făgăduit lui Iisus că voi purta mereu o plasă cu cateva șosete de lână, pe care le împletesc eu, și voi da la copiii amărâți pe care îi întâlnesc.
Așa fac de douăzeci de ani.
Și în timp ce vorbea, a scos o pereche de șosete de lână brumărie. Permiteți-mi să vă dau și sfinției voastre o pereche.
Mi-am dat seama că pe lângă noi preoții, trec oameni sfinți, pe care îi ignorăm, din nesimțire sau grijă deșartă. Oamenii râd că proștii, și nu realizează credința și curăția lor.
Am îmbrățișat-o pe bătrânica înlăcrimată. Și am simțit cu Pruncul Iisus devenise totul in ea.