Într-o epocă dominată de interpretări rigide ale credinței, discursul Părintelui Nicolaos Ludovikos se distinge printr-o abordare revigorantă și profund umanistă a conceptelor de mântuire, păcat și sfințenie. Cu o perspectivă ce pune în centrul atenției individualitatea relației fiecărui credincios cu divinul, el ne provoacă să regândim fundamentele moralității și practicilor noastre religioase într-un context ortodox. Prin intermediul unor exemple vii și convingătoare, Părintele Ludovikos demontează noțiunile tradiționale despre păcat și virtute, sugerând o cale de urmat mai flexibilă și mai personală spre credință. Această abordare inovativă ne îndeamnă să ne îmbrățișăm spiritualitatea dincolo de teama de judecată sau de încorsetarea în norme prestabilite, oferind o viziune eliberatoare asupra modului în care putem trăi și înțelege ortodoxia. În esență, mesajul său reprezintă o invitație la introspecție și la o practică religioasă mai conștientă de specificul și nevoile individuale, subliniind că sfințenia și păcatul sunt noțiuni mult mai nuantate și personale decât ne-am putea imagina.
Redefinirea Sfințeniei: O Perspectivă Personală asupra Mântuirii și Păcatului cu Părintele Nicolaos Ludovikos
„Pentru noi, ortodocsii, relatia noastra cu Dumnezeu, a fiecăruia dintre noi, este personală. Nu încape loc de lecții de morală, aici. Ceea ce pentru mine este păcat, nu este și pentru celălalt. Ideea păcatului este foarte personală. Putem vorbi doar la modul general…
De aceea vedeți că Evanghelia nu conține porunci negative, cât pozitive. Nu spune „Este interzis”, cât spune „Fericiți cei blânzi…” „Fericiți cei ce…, fericiți…” Îți prezintă un mod pozitiv prin care să abordezi lucrarea duhovnicească. În mâsura în care poți, înaintează în blândețe. În măsura în care poți, înaintează în smerenie. În măsura în care poți, devino milostiv. Fii făcător de pace pe cât poți. Sunt pozitive (aceste porunci), sunt de alt fel. Nu sunt „să nu, să nu…” Legea Mozaică folosește cuvântul „nu!”. Să nu omori, să nu furi… Acestea sunt din Vechiul Testament. Să nu… să nu… să nu…
Citește și: Îngerul Tăcut: Bunicul Dobri, cerșetorul care a fost înmormântat de Patriarh
Sigur, mulți creștini nu știu acest lucru și le încurcă. Cred că cele zece porunci sunt ale lui Hristos. Și cred că morala creștin ortodoxă folosește cuvântul „nu”, sau „trebuie” și așa încep neînțelegerile. Și apoi te lupți să demonstrezi ca preot, că nu ești polițist de morală.
Unii cred că rolul preotului este să controleze moralitatea lumii… prin prezența sa… Dar cred că și noi suntem de vină pentru asta. Păcatul este personal. Persoana păcătuiește. Știți ce mare însemnătate are acest lucru? Are o foarte mare însemnătate. Tocmai pentru că relația cu Dumnezeu este personală. Exact de aceea, și binele este personal… Și binele este personal, și păcatul este, de asemenea, personal.
Citim în Pateric, de exemplu, despre acel mare postitor, care nu mânca nimic 40 de zile. Și a fost ispitit cu gândul: „Poftim, ce departe am ajuns!” Îl ia, atunci, Îngerul și îl duce la ascetul de lângă el, care se târa pe jos. „Acesta doar de două zile nu mănâncă, dar este mai avansat duhovnicește decât tine!” Doar de două zile postea și era mai avansat duhovnicește. Păcatul și lucrul bun sunt personale.
Noi nu știm ce este păcat… Adică nu putem spune: „Acesta este păcat!” Vin și ne întreabă: „Părinte, este păcat cutare lucru?” Nu poți da așa ușor un răspuns. Trebuie să lucrezi cu cel ce te întreabă astfel, să îi explici și să îl faci să înțeleagă. Oare ce consideră el a fi păcat, la ce nivel este? Înțelegeți? Ceea ce zic acum este puțin avansat pentru unii. Dar, Sfinții Părinți mergeau pe această linie. Nu spuneau: „Păcat!”
Sfântul Paisie spunea despre unul care ar putea să săvârșească zece crime, dar luptă să săvârșească doar două, că poate fi mai înalt duhovnicește, decât altul care ar putea face o sută de minuni, dar face doar douăzeci! Acestea sunt cuvintele Sf. Paisie! Poftim, încercați să le explicați, voi cei ce posibil vă mirați de ele. Explicați aceste cuvinte…
Această morală, eu am numit-o într-un eseu „apofatică”. Morala noastră este apofatică, dar nu cu sensul de negare. Adică nu o poți defini. Nu poți spune: „Αcest lucru este rău, în aceași măsură, pentru toți!”. Nu se găsește astfel de morală în Biserica Ortodoxă. Părintele Epifanie Theodoropoulos zicea că Dumnezeu are atâtea criterii, câți sunt și oamenii. Nu există un singur criteriu pentru toți oamenii, dar sunt atâtea câți sunt și oamenii.
Desigur, noi suntem destul de protestantizați, suntem foarte occidentalizați. Ne este greu să înțelegem aceste lucruri. Dar ceea ce resping ceilalți este forma occidentalizată a moralei, ce are reguli absolut anchilozate, pe care ți le trântește în față. Asta nu, cealaltă da. Asta nu, cealaltă da. Dar de ce asta nu și cealaltă da? Nu există răspuns, de obicei. „De ce este păcat?” „De ce este păcat, pentru mine!” Asta contează, „pentru mine”. Am, de exemplu, cinci, șase, șapte oameni pe care îi observ duhovnicește. Ceea ce pentru unul este o reușită, pentru altul este ceva firesc, prin educația pe care a primit-o în familie. Pentru primul, este o realizare imensă, pe când pe al doilea l-a învățat cineva. Nu are sens să fie comparați între ei.
Sfinții Părinți nu compară oamenii, unii cu alții. „Să nu te măsori pe tine însuți” are și un caracter ascetic. Să nu te compari cu nimeni. Dacă pentru cineva ceva este o mare virtute, pentru altul e ceva simplu, pe care firea i l-a dat. Să luăm de exemplu subiectul sexualității, de la monahii care cultivă abstinența. Unul poate fi indiferent, din fire, dar altul poate fi fix invers. Ce valoare are căderea unuia față de căderea celuilalt? Pentru primul, căderea aproape că nu este cădere, este foarte aproape de firea lui, de cum era obișnuit, pe când pentru celălalt, este un rău mare.
Iarăși, un exemplu din Pateric, ca să vedeți relativitatea acestor fapte. Povestește un Avva, despre cum, odată, a ajuns în regiunea lui un vas plin cu captivi, femei și copii. Și pe două fetițe mici de doi ani, le iau, pe una o maică stareță, și o crește în mănăstire, și pe cealaltă o ia o doamnă care administra o casă de prostituție. Gândiți-vă cum le vede Dumnezeu pe aceste două ființe. Una va crește într-un mediu virtuos, va avea oportunități, se va educa… Cealaltă, din prima secundă, va fi în cel mai urât mediu. Oare cât va cântări virtutea sau căderea uneia, în comparație cu virtutea sau căderea celeilalte? Cât va cântări? Cealaltă crește efectiv în mijlocul răului, altceva nu știe… Prima are ocazia să afle, să aleagă…
Așa, deci, nu există „păcatofobie”, în Biserica Ortodoxă. Unii înțeleg acest lucru, dar mai rar… Cei mai mulți suntem pur și simplu occidentalizați. Vrem să fim ca Luther. „Să nu vină Papa în Grecia.” Dacă nu vine Papa, suntem mulțumiți. Dar îl avem pe Papa prin toate acestea.
Eu vorbesc, dar multora li se pare… Aceste lucruri le pot dovedi ușor. Nu am nicio problemă. Dar mă deranjează că foarte mulți neogreci rămân departe de Biserică, tocmai din acest motiv. Deoarece cred că este un departament de moravuri, cu reverendă. „Eu n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea.” (Ioan 12:47) Dar, nu. Noi judecăm și judecăm absolut. Și folosim criterii foarte clare. Acesta este alb, celălalt este negru. Acesta este păcătos, celălalt nu…
Întră, deci, într-o mănăstire și spune-mi: Cine este sfânt și cine nu e? Ce criteriu o să folosești? Dacă vezi pe unul mai liniștit, vei zice că e sfânt? Poate că este el mai adormit, din fire… Altul care este zglobiu și mai agresiv, este fără virtute? Vă asigur că, nu demult, am avut parte de o surpriză.
Unul dintre psihiatrii cu care colaborez pentru niște conferințe, foarte înzestrat, simțeam că se apropia de mine într-un mod aparte și aveam o comunicare duhovnicească mai deosebită. Și i-am spus: „Tu ai ceva bun în tine și poate te ferești să îmi spui.” Îmi răspunde: „Știi, Sf. Arsenie a fost fratele bunicii mele”. Sfântul Arsenie din Capadocia! Deci acel om era din familia sfântului! Și îi spun „Ia zi-mi, cum era acest om?”. Pentru că bunica lui îl cunoscuse. „Impetuos, glumeț, Auziți! tachina, se enerva, și când se enerva dădea un picior în masă de o azvârlea cât colo”. Și spune Sf. Paisie că aceste sfinte nebunii îl emoționau mai mult decât virtuțile lui. Știți, Sfinții, când simt că ceilalți își dau seama de Harul lui Dumnezeu din ei, îl ascund.
-Dar, nu este nevoie acum să începem să lovim cu picioarele… Dar, nu avem de ascuns așa de mult Har! Dar, nu avem de ascuns așa de mult Har! Asta vă salvează! Oricum, pe Sf. Arsenie cu greutate îl puteai vedea ca pe un sfânt. Dar când punea mâna pe un om bolnav, se făcea sănătos. Cum îi apropia Sfânta Evanghelie de cap și făcea semnul Sfintei Cruci deasupra lui se ridica în picioare. Nu mai era nevoie de niciun doctor! Dar cum cineva îl făcea sfânt, în special femeile, începea să facă pe nebunul.
Ai înțeles? Să nu le scrii pe acestea! Aceste lucruri să nu le scrii nici în manualele de Teologie, pentru că nu le vor înțelege.”
Matererialul video subtitrat paoate fi vizionat pe chilieathonita.ro
