Într-o lume în care limitele dintre adevărat și senzațional se estompează, educația se află, paradoxal, sub reflectoarele unei scene neașteptate: cea a scandalului și a spectacolului mediatic. Profesorul Andrei Avram, prin intermediul unui articol publicat pe platforma educatieprinlectura.ro, își exprimă îngrijorarea față de această tendință de transformare a educației într-un subiect de cancan, unde rolurile tradiționale ale elevilor, profesorilor și părinților par să se inverseze în moduri alarmante. Avram, un susținător fervent al drepturilor elevilor și al colaborării constructive între părinți și cadrele didactice, evidențiază riscul unei distopii educaționale în care normele și așteptările se distorsionează sub greutatea unor pretenții și critici adesea nefondate. Acest apel la rațiune și la un dialog echilibrat reflectă o preocupare profundă pentru viitorul educației și al societății în general, subliniind necesitatea unei abordări mature și responsabile față de unul dintre cele mai fundamentale aspecte ale conviețuirii umane: formarea și transmiterea cunoașterii.
Profesorul Andrei Avram:
„Încet, dar sigur, și cu concursul majorității, educația se transformă într-un subiect de cancan. Atrag știrile despre „profesori care riscă pedeapsa cu închisoarea dacă…”, despre faptul că „profesorii nu mai au voie să…”, despre faptul că „profesorii trebuie să…”, despre „elevi care le solicită profesorilor să…”, despre „părinți care consideră că profesorii ar fi trebuit să…” ș.a.m.d.
Iar aceasta o constat din perspectiva unui profesor care a militat întotdeauna pentru respectarea drepturilor elevilor și pentru o colaborare constantă, în beneficiul educației, cu părinții. Însă, a respecta drepturile fiecărui actor al actului educațional nu înseamnă a confunda rolurile și atribuțiile. Dimpotrivă.
Elevii sunt elevi.
Profesorii sunt profesori.
Părinții sunt părinți.
Sau, cel puțin, ar trebui să fie.
Societatea este oglinda sistemului educațional și viceversa. Iar într-o epocă în care criza identitară definește majoritatea societății, rolurile din educație devin, la rândul lor, incerte.
Elevii dau lecții profesorilor referitoare la sistemul de notare. Părinții verifică calitatea actului educațional și dau note profesorilor, iar profesorii învață de la aceștia care este conduita corectă în sala de clasă, iar atunci când au dubii referitoare la metodologia predării, la corectitudinea științifică a informaților transmise, la calea optimă de urmat pentru formarea competențelor, apelează la părinți sau elevi. Astfel, riscăm o distopie educațională. Părinții și elevii știu ce și cum, iar profesorii trebuie să învețe de la aceștia.
Elevii sunt profesori.
Profesorii sunt elevi.
Părinții sunt profesori.
Sau, cel puțin, așa nu ar trebui să fie.
Această constatare nu presupune îmbrățișarea extremei care consideră că profesorul le știe pe toate, că, odată ajuns la catedră, nimeni nu îl mai poate învăța ceva și nimic nu îl mai poate schimba. Adaptând o formulă celebră a lui Gabriel Liiceanu, putem afirma că niciun profesor nu trebuie să rămână „încremenit în proiect”. Dimpotrivă, fiecare profesor descoperă împreună cu elevii săi, venind în întâmpinarea curiozităților acestora perspectiva acestuia asupra lumii devine constant mai vastă. Iar principala modalitate de formare continuă a profesorilor este aceea a interacțiunii cotidiene cu elevii săi. Aceasta reprezintă o normalitate a parteneriatului educațional.
Însă, nici elevii, nici părinții nu sunt cei care trebuie să îi învețe pe profesori cum să noteze, cum să predea sau cum să alcătuiască orarul ideal pentru a respecta „curba de efort”. Chiar dacă sunt discreditați, și pentru aceste domenii există experți. Iar atunci când lucrurile nu funcționează în parametri optimi, aceștia trebuie să intervină.
Profesorii trebuie să-i respecte pe elevi și pe părinții acestora, elevii trebuie să învețe de la profesori și părinți, iar între părinți și profesori trebuie să existe un parteneriat în beneficiul elevului. Iar profesorii trebuie, la rândul lor, respectați de părinți. Astfel, vor crește șansele ca elevii să-și prețuiască dascălii și să nu uite că:
Elevii sunt elevi.
Profesorii sunt profesori.
Părinții sunt părinți.
E important ca fiecare să-și cunoască drepturile și obligațiile, să le apare pe cele dintâi și să le îndeplinească pe cele din urmă. Fără a-și apropria atribuții care nu i se cuvin și fără a mima cunoașterea.”
Materialul poate fi citit integral pe Contributors.
Ecaterina
11 martie 2024 at 7:41
Mă îngrozesc de câte truisme e capabil domnul profesor!
Dacă recensământul de după cel de-Al Doilea Război Mondial înregistra o incredibilă cotă de ignoranță, mai precis, din patru un neștiutor de carte, în socialismul de după martie ’65, de când a preluat Ceaușescu puterea (pentru că președinte a devenit în 1974), această infirmitate a României – analfabetismul – a fost încetul cu încetul eliminată. Cu ce ne confruntăm în actuala democrație, când se presupune că omul e liber și are acces la mult mai multă informație și la mai multă cultură, și la mai mult învățământ și la mai multe perspective comparativ cu anii de tristă amintire? Când oportunitățile sunt altele? Cu un regres formidabil! Și cu o „cultură” a banului înrădăcinată adânc în mințile copiilor și tinerilor atât la catedră cât și acasă. Și totuși, nu sădim valori, nu ne implicăm să scoatem din întuneric un popor, dar ne complăcem să căutăm continuu vinovații acestei decadențe, nedorind decât să arătăm cu degetul FĂRĂ să depășim situația și mai ales fără s-o îndreptăm. Mda! Nu pricepem nici acum, într-al 11-lea ceas că cei culpabili suntem noi! Toți! Întreaga societate. Nu numai părinții, nu numai profesorii, nu numai elevii, nu numai politicienii ori noua formă de guvernare de după ’89. Pentru că ne-am complăcut. Și am pus banul mai presus de acea sumă a calităților care dau preț și măsură unei persoane. Puii de lei din România au ajuns, prin exterminarea zvâcului neamului, un fel de pui de mâți, progresiști, epilați, pensați, manichiurați, drogați și cu gleznuța la vedere! Oare cine i-o fi educat astfel? Cum e posibil, să se ajungă dintr-un popor cu străbuni, cu înaintași, care au transformat naționalitatea română într-un motiv de fală și mândrie în lumea asta mare într-o populație de momâi? Și ne mai mirăm că am ajuns sclavi și marionete în mâinile occidentalilor?! Să nu vă mirați! Absolut deloc! Pentru că toate vin din lipsa de educație, din comoditate, din prostie pură adusă la rang de virtute, din aroganță și, îndeosebi, din lipsă de cultură. În tot ceea ce am enumerat aici PROFESORUL are rol URIAȘ! Deoarece a uitat să fie erou al luminii, plantat ca o santinelă de foc acolo unde zorile vieții se desprind din neguri. Adică, încă de la clasele primare.
Ani de zile se repetă aceeași mantră: profesorii dau vina pe părinți pentru loazele analfabete, iar părinții pe profesori! Ce sisteme de valori ar mai putea avea tinerii și copiii când în ziua de astăzi sunt admirați hoți, analfabeți, plagiatori, pupincuriști, maneliști și infractori de drept comun? Când cele mai citite știri sunt cele cu bârfe sordide, violuri și crime sinistre? Se răsucesc eroii neamului și Sfinții Închisorilor în morminte când văd cum a ajuns poporul ăsta! A cui credeți că e vina? A tuturor! Statisticile spun că 40% dintre tinerii absolvenți (licee + facultăți) sunt analfabeți funcționali! Când pui la catedră indivizi submediocri care nu-s în stare să obțină o notă onorabilă la examenele de definitivare, când au fost peste 30 de reforme ale învățământului începând din 1989 încoace fără să se îmbunătățească nimic, când nicio universitate românească nu mai este capabilă să se poziționeze în niciun clasament al celor mai prestigioase universități ale lumii fiind exclusă chiar și de pe ultimele locuri, când dascălii vor doar să fie cât mai bine remunerați dar fără performanțe notabile, atunci de unde rezultate bune și de unde excelență?
Un articol care reflectă situația REALĂ din învățământul românesc, fără banalități de genul: Elevii sunt elevi/
Profesorii sunt profesori/Părinții sunt părinți.
https://anonimus.ro/2024/03/singurii-vinovati-pentru-acesti-multi-de-goe-sunteti-doar-voi/