Într-o postare recentă pe platforma sa de socializare preferată, Vasile Bănescu, purtătorul de cuvânt al Patriarhiei Române, pare să fi făcut o dezvăluire autoironică surprinzătoare, lăsând să se întrevadă propria-i luptă cu cele mai întunecate aspecte ale spiritului uman.
Vasile Bănescu se autodescrie perfect într-o postare pe Facebook
„În ciuda unei păreri superficiale, generalizate, atent întreținute de diavolul însuși”, Bănescu începe prin a arunca o privire ironică asupra a ceea ce el consideră a fi „cele mai rele plăceri și grave păcate”: cele pur spirituale. Într-un act de autoanaliză neașteptat de sincer, el recunoaște plăcerea de a-i devora pe ceilalți prin intrigi și critici, de a se purta despotic chiar și în numele Domnului, și de a corupe și distruge viețile altora.
Bănescu pare să se autodescrie atunci când vorbește despre „cortegiul răutății”, unde plăcerile puterii și urii sunt în fruntea acțiunii. Cu un umor subtil, el își dezvăluie propriile păcate, identificând mândria ca fiind „viciul originar”, rădăcina tuturor relelor, și ironizând autostrada cu sens unic către celelalte păcate.
Textele citate își găsesc locul în această confesiune autoironică. „Diavolul ne joacă pe degete ca pe niște marionete după ce ne seduce cu propria noastră imagine trucată,” mărturisește Bănescu, sugerând că și el se află în aceeași capcană. Într-o lume propulsată de întuneric, se descrie pe sine și pe alții într-o căutare orbească a laudelor, like-urilor, onorurilor și justificărilor pentru orice eroare sau ororare comisă.
Postarea se încheie cu un ton ironic și o notă de autodeprecieri: „Întrucât merităm, desigur, nesfârșit mai mult decât ni se oferă cu zgârcenie și nerecunoștință. Dumnezeu nu e drept, ceilalți nici atât. Nimeni nu ne merită. Ingratitudinea e aerul care, lipsit de orice stimă, ne înconjoară.” Așadar, Bănescu pare să-și încheie confesiunea cu o doză de umor și auto-reflecție, sugerând că el însuși este prins în această comedie a vieții spirituale.
Iată textul scris de Purtătorul de cuvânt al Patriarhiei, Vasile Bănescu, pe pagina sa de Facebook:
În ciuda unei păreri superficiale, generalizate, atent întreținute de diavolul însuși, cele mai rele plăceri și grave păcate sunt cele pur spirituale, nu cele trupești:
plăcerea de a-i devora prin intrigi și critici pe ceilalți, de a te purta despotic inclusiv în numele Domnului, de a corupe și strica viața altora, de a înmulți abil răul, de a murdări, trăda și minți pentru a parveni. Cortegiul răutății e nesfârșit. În fruntea lui merg perversele plăceri ale puterii strivitoare și ale urii distrugătoare.
Viciul originar, rădăcina tuturor relelor care crește în sus este mândria. Trufia. Autostrada cu sens unic și multe benzi către toate celelalte păcate. Starea de spirit otrăvită de ură colcăitoare, total opusă purității transparente și iubitoare a lui Dumnezeu.
Diavolul ne joacă pe degete ca pe niște inerte marionete după ce ne seduce cu propria noastră imagine trucată, ahtiată de vizibilitate și slavă deșartă, adică de vidul camuflat în „importanță”.
Propulsați de întuneric, ne lansăm orbește în goana după laude, like-uri, onoruri, justificări ale oricărei de noi comise erori sau orori, ale minciunii și mințirii de sine. Întrucât merităm, desigur, nesfârșit mai mult decât ni se oferă cu zgârcenie și nerecunoștință. Dumnezeu nu e drept, ceilalți nici atât. Nimeni nu ne merită. Ingratitudinea e aerul care, lipsit de orice stimă, ne înconjoară.
…
„Mândria este în mod fundamental competitivă prin chiar natura ei pe când celelalte păcate nu sunt competitive decât în mod accidental.
Mândriei, faptul de a poseda ceva nu-i provoacă nicio plăcere, ci numai faptul de a poseda mai mult decât cel de alături.
Comparația este cea care te face mândru, plăcerea de a fi deasupra celorlalți.
Ești mândru nu pentru că ești bogat, inteligent sau arătos, ci pentru că ești așa doar prin comparație cu alții pe care savurezi să-i privești de sus, lăsându-i în urmă.
Firește că atâta timp cât privești de sus în jos, nu poți vedea ce este deasupra ta, adică pe Dumnezeu, de care mândria te privează radical.”
C. S. Lewis
