Un demers cu profunde implicații istorice, culturale și spirituale a fost aprobat recent de conducerea Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților: reînființarea Mănăstirii Bădeuți, pe locul uneia dintre cele mai vechi biserici ridicate de Sfântul Voievod Ștefan cel Mare. Decizia a fost luată de Permanența Consiliului Eparhial, în urma inițiativei Arhiepiscopului Calinic, și vine să repună în centrul atenției un simbol istoric pierdut în ruinele lăsate de război și uitare. Biserica, închinată Sfântului Procopie, a fost distrusă în timpul Primului Război Mondial, dar urmele sale încă pulsează sub pământul localității Milișăuți din județul Suceava, unde vor începe lucrările de reconstituire, relatează Basilica.ro.
Conform procedurilor canonice și administrative, actele necesare pentru înființarea noii mănăstiri urmează să fie înaintate spre aprobare Sinodului Mitropolitan al Mitropoliei Moldovei și Bucovinei. În paralel, se definitivează organizarea vieții monahale a noii obști de la Bădeuți, ce va fi încredințată Protosinghelului Ioan Tofan, actualul Director al Biroului Fundațiilor și Asociațiilor din cadrul Departamentului de Asistență Socială și Medicală al Arhiepiscopiei. Acesta va coordona procesul de reconstituire a ctitoriei voievodale, punând în valoare atât vestigiile existente, cât și documentele istorice relevante.
În ciuda distrugerii provocate de război, Biserica Sfântul Procopie a lăsat în urmă mărturii salvate cu grijă de generații trecute. Pisania originală a fost mutată mai întâi în biserica de lemn din cimitirul local, iar ulterior a ajuns la Muzeul Național de Istorie al României. Totodată, din vechiul lăcaș s-au mai păstrat fundațiile îngropate și un fragment din clopotnița adăugată în secolul al XVIII-lea. Toate acestea sunt astăzi clasate ca monumente istorice, iar eforturile de reconstrucție vor fi completate cu descrierea detaliată realizată în anul 1898 de către părintele Vasile Tomiuc, fost paroh al bisericii, care a documentat iconografia așa cum se păstra în vremea sa.
În context istoric, lăcașul de la Bădeuți are o semnificație aparte. A fost construit în 1487, în doar patru luni, la porunca Sfântului Voievod, în semn de mulțumire pentru victoria militară obținută la Râmnic în anul 1481. După cum explică Arhimandritul Dosoftei Dijmărescu, Exarh cultural al Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților, „Cu ele a început o amplă campanie de ridicare de locașuri sfinte, care va dura până la trecerea la cele veșnice a Sfântului Voievod, în 2 iulie 1504”.
Ecoul dispariției acestui monument voievodal s-a făcut simțit în epocă. În anul 1920, filologul Leca Morariu, cutremurat de ruina lăcașului, nota cu durere în suflet: „Avem și noi, bucovinenii, o catedrală de Rheims – pentru că urgiei războiului nostru de întregire a trebuit să aducem jertfă una din scumpele noastre moșteniri străbune: Biserica din Bădeuți, ctitorie a lui Ștefan, nu mai este!”. Și mai emoționantă este descrierea sentimentului trăit în fața ruinelor: „Îți dai tu seama cu ce sentiment plecarăm de aici? Cu acel gol ce ți se înfige în suflet de pe urma unei înmormântări… – și cu un strașnic dor, și cu o îndârjită mânie de ale striga tuturora ce am pierdut!… «Rămânem ca niște fărădelege» – ni se tânguiesc sătenii, în seama cărora lăsăm deocamdată mormântul bisericii din Bădeuți!”
Reînființarea mănăstirii și reconstituirea bisericii reprezintă, după cum subliniază Arhimandritul Dosoftei Dijmărescu, o datorie morală și identitară: „Biserica din Bădeuți are nevoie să fie reconstruită, la 108 ani de la distrugerea ei. Această reparație morală, culturală, patriotică și duhovnicească se poate realiza prin încredințarea împlinirii ei unei comunități monahale, responsabile față de trecutul și, mai ales, de viitorul acestei sfinte ctitorii ștefaniene, rămase în uitare de peste un secol”.
Fost lăcaș de slujire al unor figuri marcante ale Ortodoxiei bucovinene, precum Arcadie Ciupercovici – viitor stareț al Mănăstirii Putna și Mitropolit al Bucovinei și Dalmației – biserica din Bădeuți este un simbol al dăinuirii credinței românești și al memoriei istorice. Inițiativa de reconstituire vine nu doar ca o formă de recuperare arhitecturală, ci ca un gest de asumare a unei moșteniri ce merită readusă în lumină.
