Vinerea Mare, cunoscută în popor și sub numele de Vinerea Paștelui, Vinerea Pătimirilor, Vinerea Neagră sau Vinerea Seacă, reprezintă una dintre cele mai cutremurătoare și în același timp pline de sens zile din calendarul ortodox. Această zi sfântă, care precede Învierea Domnului Iisus Hristos, este trăită de veacuri de credincioși cu o intensitate aparte, prin post negru până la apusul soarelui și prin participarea la una dintre cele mai tulburătoare slujbe ale Bisericii: Prohodul Domnului.
În tradiția liturgică a Ortodoxiei, această zi comemorează moartea și îngroparea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Cel care, deși fără păcat, a fost răstignit pentru mântuirea oamenilor. Trăirea acestei realități nu este doar o simplă rememorare istorică, ci o reînnoire profundă, interioară, a unei iubiri jertfelnice, care străbate veacurile și răsună în fiecare an în inimile celor ce-L urmează.
„În mormânt, Viaţă / Pus ai fost, Hristoase / Şi s-au spăimântat oştirile îngereşti, / Plecăciunea Ta cea multă preamărind. / Dar cum mori, Viaţă, / Şi cum şezi în mormânt? / Şi împărăţia morţii Tu o zdrobeşti / Şi pe morţii cei din iad îi înviezi?”
(Fragment din Prohodul Domnului)
Această cântare, rostită în întunericul bisericii, în lumina palidă a lumânărilor, devine ecoul unei suferințe universale, dar și al unei nădejdi fără sfârșit. Bunicii noștri, părinții noștri și astăzi mulți dintre noi, ne-am apropiat de această zi cu smerenie, ținând ajunare și așezând în suflet cuvintele care au însoțit viața liturgică a Bisericii de veacuri: „În mormânt Viaţă, pus ai fost, Hristoase”.
În această seară, lacrimile nu sunt doar semne ale durerii, ci și semne ale unei iubiri nemărginite față de Cel care Și-a întins mâinile pe Cruce pentru întreaga omenire. Copiii, tinerii, vârstnicii – cu toții, uniți într-un singur duh, cântă și plâng, dar nu cu disperare, ci cu acea lumină interioară ce prevestește Învierea.
Teologul rus Serghei Bulgakov surprinde această tensiune duhovnicească în cuvinte pătrunzătoare: „Se pare că toţi oamenii aceia care cântă cu lumânări aprinse în mâini se bucură de noaptea Prohodului… şi e normal să fie aşa, pentru că totul este proiectat în perspectiva Învierii”.
Slujba Prohodului nu este doar un moment de jale. Este un imn al doliului transfigurat. Este privegherea în care moartea pare biruitoare, dar în adâncul inimii creștinului deja se naște bucuria – încă slabă, dar vie. Este paradoxul ortodoxiei, în care suferința nu este niciodată separată de speranță, iar moartea, deși reală, nu are ultimul cuvânt.
Vinerea Mare este, astfel, ziua în care plângem moartea Mântuitorului, dar în același timp ne pregătim, în rugăciune și tăcere, să primim vestea Învierii, cu aceeași emoție cu care primii ucenici au găsit mormântul gol. În taina acestei nopți, Biserica întreagă veghează, cântă și așteaptă.
