În fiecare an, credincioșii ortodocși trăiesc noaptea Învierii cu o emoție aparte, purtând în mâini lumânarea aprinsă, simbol al Luminii lui Hristos care a biruit moartea. Însă după slujbă, mulți uită sau nu cunosc semnificația profundă și continuitatea acestei lumini sfinte, comițând o greșeală aparent banală, dar cu o semnificație duhovnicească adâncă: aruncarea lumânării de Înviere sau folosirea ei în scopuri superstițioase.
„În noaptea de Sfintele Paşti credincioşii vin la biserică, participă la slujbă şi iau lumină. Lumânarea Pascală este simbolul Învierii, al biruinţei vieţii asupra morţii. ”Această lumânare arată că noi avem legătură cu Hristos cel Înviat. Plecăm cu lumânarea aprinsă acasă și ținem această lumânare de la Înviere pentru că este cea care ne-a adus cea mai Sfântă Lumină și o aprindem în vreme de primejdie”. După slujba de Înviere, fiecare credincios se întoarce acasă aducând Lumina Pascală celor dragi. Lumânarea este pastrată cu sfinţenie tot anul.” – a explicat Înaltpreasfințitul Părinte Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului.
În fiecare casă, Lumina Învierii trebuie să fie păstrată ca un simbol viu al legăturii dintre om și Hristos, nu doar ca un obiect decorativ sau de unică folosință.
Într-un mesaj publicat de Doxologia.ro, se oferă o perspectivă profundă asupra acestui obicei sacru și a modului în care trebuie înțeleasă și întrebuințată lumânarea adusă de la biserică. „„Acum toate s-au umplut de lumină: cerul şi pământul şi cele dedesubt”, aşa cântăm în noaptea Sfântă a Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. Clipele nopții pline de lumină sunt trăite de către creștinii din lumea întreagă. Mai mult sau mai puțini pregătiți, cu toții am fost cu lumânarea, dar și cu inima pâlpâind lângă Hristos. Am cântat Hristos a Înviat! – imnul care a adus și unora, și altora, bucurie pe chip. Bucurie pe care am prelungit-o în dumnezeiasca Liturghie, dar și mai apoi, în liniștea căminului.
Am luat lumina cu noi. Şi la propriu, şi la figurat. În suflete, dar și în lumânările aprinse de la biserică, transformând străzile, satele şi cimitirele îi râuri de lumină dătătoare de speranţă. Trist este pentru cei care fac ordine în biserici şi în curţile aferente bisericilor, după slujba Învierii, care găsesc lumânări uitate sau pur şi simplu aruncate. În acest context se naşte întrebarea: ce facem cu lumânarea pe care am avut-o lângă inimă în noaptea Învierii?
Dincolo de simbolismul acestei lumânări care ni-l face prezent pe Mântuitorul Iisus Hristos, numit în Sfânta Evanghelie „Lumina lumii”, lumânarea de Înviere ne aduce aminte de jertfa noastră personală. Este ofrandă adusă lui Dumnezeu, alături de osteneala de a fi prezenţi la dumnezeiasca Liturghie din noaptea Învierii. De aceea, lumânarea se folosește într-o rânduială aparte. Deşi găsim la tot pasul fel de fel de practici superstiţioase, ea nu se stinge de pragul casei sau de grindă, nici nu se afumă cu ea vitele din gospodării şi nici nu se ghiceşte cu ea.
Cu toate că nu există o exprimare tipiconală oficială, corect este ca lumânarea folosită la Înviere să nu se arunce şi nici să nu se alăture celorlalte lumânări folosite la biserică. Lumânarea cu care am primit lumină este luată acasă şi arsă câte un pic în toată săptămâna luminată. Dacă timpul sau spaţiul nu ne permit acest lucru, lumânarea poate fi aprinsă la locul destinat aprinderii de lumânări de la biserică ori la mormintele celor dragi.
Unii credincioşi, cu încuviinţarea preotului, păstrează o parte din această lumânare pentru a o aprinde în momentele de încercare, de primejdie, de boală – amintindu-ne că Hristos pe toate le-a biruit, dăruindu-ne speranţa bucuriei,” potrivit doxologia.ro.
Așadar, păstrarea cu respect și cinstire a lumânării de la Înviere este nu doar o tradiție, ci o mărturisire tainică a credinței. Aprinderea ei în momentele grele ale vieții este o formă de rugăciune tăcută, dar profundă, prin care ne reamintim că Hristos este prezent în toate clipele vieții noastre.
