Una dintre cele mai cuoscute pilde rostite de Mântuitorul Hristos este pilda samarineanului milostiv. Este de o simplitate dezarmantă, nu are nevoie de hermeneutică savantă, se explică pe sine. Şi explică prin asta întreaga structură a lumii create de Dumnezeu.
Oamenii înţeleg că iubirea este coloana vertebrală a universului creat din iubire, şi temeiul vieţii pe pământ şi în ceruri. De fapt, iubirea nu este un lucru creat, ci este însuşi Dumnezeu (I Ioan 1, 4) care se revarsă prin har în creaturile Sale pentru a le aduce în unire cu El.
Oamenii trăiesc prin iubire, însă iubirea lor este de cele mai multe ori relativă şi imperfectă, parazitată de plăcere, de stăpânire sau de egoism. Iubirea e veşnică, dar se sfârşeşte în oamenii muritori, atunci când este dată afară şi înlocuită cu surogate ale iubirii.
Citește și: Pr. Ioan Istrati: Sticluța Sfântului Nectarie
Mântuitorul Hristos arată în această parabolă adevărata dimensiune a iubirii de Dumnezeu şi de oameni. Cele două sunt complementare şi interdependente. Iubirea adevărată este întotdeauna jertfă înţelegătoare (adică noetică şi conştientă) pentru persoana iubită.
Iubirea este dăruire pură fără aşteptarea confirmării, este preaplin al fiinţei în dorul negrăit de unire cu absolutul, este naştere de viaţă şi izvor de bunătate şi de bucurie, este salvare din praful durerilor cauzate de tâlharii de pe cale.
Iubirea e dumnezeiesc de simplă: smerenie şi ajutor celor din jur, aşteptare şi lucrare neobosită, implicare şi subtilitate, oferire de sine şi transformare a celorlalţi prin harul lui Dumnezeu.
Orice manifestare a căderii umane care-şi spune sieşi iubire este cădere din iubire şi o moarte a iubirii, o înstrăinare de ea.
De fapt iubirea nu moare niciodată fiind mlădiţă de har din Dumnezeu, oamenii mor nepricepându-i veşnicia şi menirea şi nesimţind focul ei pătrunzător de suflete.
Astfel, să vedem câteva dintre anomaliile cauzate de păcat care ne înstrăinează de adevărata iubire născătoare şi euharistică.
Atunci când iubirea este doar paravanul în calea plăcerii, omul cade în se*ualizare aberantă, în desfrânare a simţurilor pentru folosul de o clipă al trupului. Este animalitate practicată până devine dependenţă şi foloseşte trupurile oamenilor pentru producerea de moarte.
Omul desfrânat spurcă natura, invalidează puterile de har ale trupului omenesc, cade în absurdul repetitiv al animalizării şi moare el însuşi, trup şi suflet.
Anomalia, perversitatea, haosul erogen, căutarea permanentă de senzaţii tari, sunt ţinte sigure ale pierderii de sine şi ele duc invariabil la uciderea lăuntrică a iubirii în suflete, sau mai bine zis a sufletului însuşi.
Când iubirea se pleacă în faţa stăpânirii, omul suferă cumplit de gelozie sau de posesivitate, ca neputinţă a încrederii în celălalt şi moarte a iubirii dezinteresate.
Omul gelos se oglindeşte monstruos în propria imagine de sine, neputând găsi pe nimeni care să-i confirme aşteptările prea mari, generate de un ego supradimensionat în nimicnicia lui.
Gelozia este lipsa de înţelegere – datorată mândriei – a infinitului divers din celălalt, dorinţa unei copii absolute în cel din faţă, mimetism şi lipsire de libertate, urlet de durere şi cădere din iubire.
Iubirea poate fi înlocuită şi de violenţă, ca mod dureros de răspuns al omului în faţa propriilor amputări valorice. Rănile cumplite şi adânci ale păcatului din noi nu pot fi mascate decât prin durerea celorlalţi, de obicei cei foarte apropiaţi, sângele nostru chiar.
Citește și: Pr. Ioan Istrati: Femeile sfinte ale neamului românesc fac în rai de mâncare lui Dumnezeu
Eşecul fiinţei se manifestă printr-o atitudine violentă faţă de ceilalţi şi faţă de tine însuţi. Iubirea parazitată de violenţă devine viol, şi aduce moarte, suferinţă şi abuz în inimile tuturor.
De cele mai multe ori iubire presupune multă, multă suferinţă. Şi aceasta pentru că ea e jertfă de sine, adică ardere de tot a egoismului din inimă. Este dăruire totală celuilalt, deci sfâşiere lăuntrică a egolatriei fiinţiale.
Este naştere de viaţă, şi orice naştere se face cu durere şi întristare. Este moarte a convenţiei egocentrice şi înviere tainică a lui Dumnezeu în noi, în mormântul adânc în care L-am îngropat din frică şi neputinţă, răsărind pentru a ne aduce lumină în univers.’
