Aveam un nene pensionar care totdeauna la Ajunuri ne batjocorea: ce căutați, hoților, pe la casele oamenilor? Mă înfrânam să nu-i răspund, dar mă termina emoțional pe toată ziua. Uneori îi explicam că nu cerem niciun ban, că sfințim casele, că binecuvântăm oamenii și locurile. Am stat odată 10 minute să-i explic folosul Ajunului.
Sute de oameni curați și luminoși, și era de ajuns un lunatic, că îmi strica ziua.
Dascălul îmi zicea: să nu mai sunăm la el. Dar eu: sunăm, poate s-o întoarce vreodată la Dumnezeu.
Anu ăsta, sunăm, nimic. Într-un târziu, omul răspunde. Avusese un AVC foarte grav. Limba îi atârna din gură. A sărutat de zece ori Crucea de lemn. Nu se putea exprima, dar lacrimi îi curgeau din ochi. Am izbucnit și eu în plâns. L-am luat în brațe. „Au venit hoții, nene”. Omul se frângea în plâns. Lasă, tataie, că Maica Domnului o să te ierte pentru păcatele matale.
Omul nu-mi mai dădea drumul. Ce distanțare, ce separare?
Cât de infinit ne iubește Dumnezeu și nu ne lasă să ne prăbușim în iad, ci îngăduie puțină suferință pe pământ, ca să ne spălăm sufletele cu lacrimi.
