Un ștab slav ne spune că nu suntem o națiune, ci un mod de viață. Așa e. Suntem troposul rugăciunii, al bunului simț și al înțelegerii. Nu suntem obsedați de cuceriri, n-am dărâmat zeci de mii de Biserici, ci doar câteva zeci, n-am întrupat cea mai neagră ideologie satanică ci i-am supraviețuit prin descurcăreala noastră. Nu am pus botul la mizeriile grandioase ale imperialismului, n-am inventat iaduri sau gulaguri. Nu ne place suferința. Nu putem fi vrăjiți de egalitarisme. Nu ne miroase bine nici siliotka septentrională nici ciorapul nespălat. Bem de plăcere, nu din disperare. Visăm la amfiteatre romane. Nu imităm enorm iubirea pe care o sufocăm. Zidim Biserici, nu le zdrobim. Detestăm amarnic elita demonică a sinuciderii. Avem eroism isihast, nu macedonic. Avem proverbe, nu poncife. Sfântul nostru Ștefan a dat tribut la turci în loc să se alieze cu slavii.
La noi cele mai fortificate cetăți sunt mănăstirile, nu invers. Ne adaptăm. Suntem trestii, nu spalieri. Imigrăm la bunăstare, dar umplem exilul cu Biserici ortodoxe.
Noi suntem ca o apă. Nu poți s-o cuprinzi în palmele ideocrației. Curge mereu. Panta rhei. Toți cei care au trecut pe aici s-au pierdut în nămolul istoriei, dar noi am îndurat.
Și mai e ceva.
Mai avem o cetățenie. Aia primită la Botez.
