În umbra rugăciunilor neîncetate și a lacrimilor silențioase, o poveste de speranță și supraviețuire își găsește drumul spre inimile noastre. Parintele Ioan Istrati împărtășește o relatare profundă și emoționantă despre lupta sa dramatică cu boala în frageda vârstă de 14 ani – o bătălie în care credința, medicina și miracolul s-au împletit în mod neașteptat, ducând la o vindecare care a sfidat toate probabilitățile.
Povestea emoționantă a Părintelui Ioan Istrati, salvat de un miracol în copilărie
Confruntat cu un diagnostic sumbru și cu perspectiva unei operații de amputare, tânărul Ioan s-a găsit prins într-o spirală de durere și disperare. Însă, în aceste momente întunecate, lumină a venit nu doar din sala de operații, ci și din credința neclintită a părinților săi. În timp ce se confruntă cu un viitor incert, ei s-au refugiat în rugăciune la racla Sfintei Parascheva, implorând un miracol pentru copilul lor suferind.
Cu detalii vibrante, Părintele Istrati ne conduce prin coridoarele spitalului de copii din Iași, acolo unde doctorul Gabriel Ionescu, cunoscut pentru salvarea vieților în cazuri fără speranță, devine ultima lor șansă. Tensiunea atinge punctul culminant în timpul unei operații care a durat șase ore, o luptă nu doar pentru un picior, ci pentru o viață întreagă.
Povestea nu se încheie însă la trezirea din anestezie, ci continuă cu recuperarea lui Ioan, cu profesori care îi trec pragul casei pentru a-i susține educația și cu o mamă care îl privește și îi spune că este „o minune a lui Dumnezeu”.
Această relatare emoționantă este mai mult decât o mărturie personală; este o poveste despre puterea credinței, despre reziliența umană și despre felul misterios în care destinul nostru poate fi țesut din durere, speranță și, mai presus de toate, iubire necondiționată. Prin cuvintele Părintelui Istrati, suntem reamintiți că, chiar și în cele mai negre momente, nu suntem singuri – există forțe la lucru mai mari decât noi, ghidându-ne și protejându-ne pe căile vieții.
Iată textul scris de Părintele Ioan Istrati:
La 14 ani, m-am îmbolnăvit grav. Nu era prima oară, am fost destul de bolnăvicios de felul meu, dar acum, o durere imensă de picior şi o inflamație masivă la peroneu m-au pironit la pat. Doctorul chirurg din oraşul în care locuiam i-a spus mamei mele, şi ea cadru medical superior, că este un reumatism articular acut, un puseu de durere. Aşa încât mi-a prescris oxacilină şi gentamicină din 6 în 6 ore timp de câteva luni şi mi-a pus piciorul în ghips.
Durerea atâtor injecţii, tumefierea şi mortificarea ţesutului în care am fost injectat de sute de ori, rugăciunile pe care mama le spunea mereu la patul meu, ore întregi, mi le amintesc foarte bine. După ce mama spunea de câteva zeci de ori psalmii „Miluieşte-mă, Dumnezeule” şi „Cel ce locuieşte în ajutorul Celui Preaînalt”, sfârşită de oboseală, era trecut de miezul nopţii îi spuneam: „mai zi-mi rugăciuni…” Au fost câteva luni de durere cumplită, iar piciorul era tot mai dureros, ba chiar se subţiase mult. Gentamicina pe care am primit-o intramuscular ar fi fost de ajuns să surzească 10 oameni, dar totuşi, cu mila lui Dumnezeu mai aud.
După câteva luni de stat în casă cu un ghips imens, piciorul era de două ori mai slab decât înainte. Doctorii spuneau că piciorul trebuie amputat. Părinţii mei au insistat să mergem la Iaşi, la Spitalul de copii, la doctorul Gabriel Ionescu, un medic vestit care rezolvase multe cazuri incurabile. El e cel care a operat siamezele vestite în anii ’80. Tatăl meu, preot, m-a adus în spinare până la spital.
Când m-a consultat, doctorul a izbucnit în strigăte de mânie: „sunteţi cadre medicale, dar l-aţi tratat ca nişte ţărani”. Țin minte că avea niște saboți mari de lemn. Și-a luat un sabot și l-a aruncat într-o ușă de sticlă a unui dulap care s-a făcut țăndări.
Aveam ostiomielită acută la peroneul drept, o boală cumplită care chiar dacă se operează, recidivează la alte oase, toată viața. În tot acest timp, părinţii mei au stat mereu lângă racla Sfintei Parascheva, rugându-se cu lacrimi pentru mine. Tata a slujit zilnic Liturghia. Şansele ca piciorul să mai poată fi salvat erau foarte mici. Eram suspect și de cancer osos.
Operația a durat 6 ore. Când am ieșit din sală, intubat, tatăl meu m-a văzut și a leșinat. Doctorul însă a zis: a avut șansă. Mulțumim lui Dumnezeu. M-am refăcut în câteva luni bune. Profesorii de la şcoala veneau să mă asculte şi-mi puneau notele acasă. Mama îmi spunea: „Eşti o minune a lui Dumnezeu”. Iar eu îi răspundeam: „Da, o minune şchioapă”.
Şi iată că merg perfect şi nici o altă operaţie nu am mai suferit, mulţumită Sfintei Cuvioase Parascheva. Trăiesc datorită rugăciunii ei, datorită lacrimilor ei, datorită inimii ei imense, pline de harul lui Dumnezeu care simte durerile noastre şi le alină cu milă, în iubirea infinită a Lui Dumnezeu.
P.S. Copilul vindecat sunt eu.
(Pr. Ioan Istrati)
