ActiveNews: Există, și va continua să existe, o rezistență psihologică profundă atât la o nouă imagine de sine a omului, cât și la implicațiile sale. Niciun aspect al sistemului de credințe și valori al omului, luat în totalitate, nu este mai rezistent la schimbare decât simțul identității proprii, al imaginii de sine.
Changing Images of Man, 1974
Într-un articol precedent pe tema Noii Religii Mondiale, prezentam recentele decizii ale auto-declaraților „lideri globali” de a coopta religiile în „parteneriate strategice”, cu scopul de a se folosi de autoritatea lor morală pentru a inculca populației „valorile” Agendei 2030.
Îngrijorați de reticența sporită a credincioșilor la campania de injectare Covid-19 și de constatarea că secularismul a fost o ipoteză falsă, globaliștii au decis că religiile nu mai pot fi lăsate în afara razei lor de influență și control.
Asta cu atât mai mult cu cât, pentru a putea implementa Agenda 2030, cu toate ale ei enorme răsturnări și privațiuni în toate domeniile existenței, este nevoie ca umanitatea să sufere o „transformare de conștiință” (shift of consciousness).
Documentele analizate vorbesc textual despre „convertire” – convertirea întregii umanități la Țelurile de Dezvoltare Sustenabilă (Sustainable Development Goals – SDG).
Or, ce altă instituție umană a reușit vreodată să genereze mai rapid și mai temeinic o „convertire” dacă nu religia? Și ce anume poate vreodată înlocui o credință religioasă dacă nu o alta?
Planul, așadar, este ca, inclusiv prin acțiunea „actorilor confesionali” racolați și prin modificarea preceptelor religioase „contondente”, care nu se armonizează cu agenda globalistă, omenirea să fie convertită la Noua Religie Mondială, ale cărei dogme constau în SDG, cărora li se va adăuga o latură „spirituală”, un ansamblul de credințe, doctrine și teologii.
În articolul de față îmi propun să descriu câteva din coordonatele acestei Noi Religii Mondiale, pornind de la primul mare proiect-pilot de „transformare a conștiinței umane”, studiul Changing Images of Man, publicat în 1974, cu prezentarea câtorva dintre influențele lui intelectuale marcante (Partea I); trecând printr-o scurtă prezentare a mișcării New Age (Partea a II-a); cu introducerea unor personaje importante din cadrul ONU, care au contribuit major la formularea agendei globaliste, injectând în aceasta credințe care continuă și astăzi să dea globalismului latura sa „spirituală” (Partea a III-a); pentru ca, în final, să prezint un document contemporan, elaborat de Clubul de la Roma în 2022 (Tranformation Literacy: Pathways to Regenerative Civilizations), care reprezintă actualul proiect-pilot de „transformare a conștiinței umane” în scopurile Agendei 2030 și care, așa cum se va vedea, conține aceleași elemente ca studiul din 1974, precum și o panoplie de doctrine, idei și terminologie care își au sorgintea în mișcarea New Age (Partea a IV-a).
Changing Images of Man – un proiect-pilot de transformare a conștiinței umane
Poate deloc surprinzător, unul dintre cele mai importante „proiecte pilot” ale „transformării conștiinței umane” a apărut la începutul anilor șaptezeci, în plină „renaștere ocultă” americană. Este vorba despre faimosul studiu intitulatChanging Images of Man (cu sensul de schimbare a „imaginii de sine a omului”, a conștiinței umane), elaborat de unul dintre cele mai importante think tank-uri americane, Stanford Research Institute (SRI) International.
Studiul, început în 1968, finalizat în 1974 și publicat pe scară largă în 1982 la Pergamon Press, a pornit de la premisa că orice viitor s-ar proiecta, el trebuie să tindă la rezolvarea unor „probleme globale majore”, printre care creșterea populației și epuizarea resurselor naturale (probleme reunite sub termeni precum „criza crizelor” sau, preluând terminologia Clubului de la Roma, „la problematique”).
Pentru cine se întreabă: păi era deja criza crizelor în 1968?!, Ediția Pergamon a studiului începe cu un citat dintr-o declarație făcută în 1969 de, pe-atunci, Secretarul General al ONU, U Thant (vezi Partea a III-a), care spunea că omenirea mai avea zece ani să treacă la parteneriat global, cu îmbunătățirea mediului și „dezamorsarea exploziei demografice”, altfel, urma iremediabila catastrofă.
O jumătate de secol mai târziu, cu o populație de peste 8 miliarde (față de cele 3,6 miliarde din 1969) și fără parteneriat global implementat ca la carte (cel puțin nu până la Summit-ul Viitorului din septembrie anul ăsta), continuăm să supraviețuim.
De unde venea senzația – sau, mai bine spus, ideea de criză – se va vedea în cele ce urmează. E suficient să menționez, deocamdată, că Willis Harman, marele futurist care a coordonat studiul, era convins că lumea trece printr-o „macro-criză mondială”, a cărei unică soluție era adoptarea unei „etici ecologice” și a „împlinirii de sine”; omul fiind parte integrantă din natură, împlinirea individuală și sustenabilitatea mediului trebuie puse în relație sinergică, cu considerarea limitelor mediului înconjurător.
În plus, Changing Images of Man a fost finalizat la doi ani după publicarea infamului raport malthusian al Clubului de la Roma, Limits of Growth, așa că autorii au avut de unde să se inspire.
La Lume Nouă, Om Nou
Changing Images of Man își propune să descrie conștiința Omului Nou, care trebuie obținută, prin diverse metode de inginerie socială, pentru a se putea instaura Lumea Nouă (sau „Noua Eră” – New Age). Coordonatele transformării, surprinzător de contemporane azi, la jumătate de secol de la elaborarea studiului, sunt următoarele:
(1) Omul Nou va trebui să facă față „noii penurii” (new scarcity) de resurse;
(2) să-și găsească forme noi de împlinire socială (cele existente urmând a fi demolate sau modificate);
(3) să se supună unei noi forme de planificare și control social (care este colectivismul, dar altfel nu se poate) și
(4) să priceapă că creșterea economică distruge planeta și resursele planetare trebuie „distribuite mai echitabil”.
Ce va trebui schimbat, spune studiul, este concepția omului despre – nici mai mult, nici mai puțin – „Liberul arbitru”, „Bine vs. Rău”, „Om și Natură”, „Spirit vs. Materie”, „Muritor vs. Nemuritor”, „Divinitatea ființei umane”, „Individ vs. Societate”, „Progresul”, „Moralitatea, etica și reglementarea”.
„Conștiința adecvată” – Radiografia Omului Nou
Acestea toate trebuie modificate astfel încât să se obțină o „imagine de sine adecvată” a omului, care, pentru a fi „dominantă și eficientă”, ar trebui să aibă câteva caracteristici (minimale), pe care le rezum mai jos.
„Perspectiva holistică despre viață”, considerată vitală pentru a se depăși „fragmentarea și alienarea atât de des întâlnite… în epoca industrială” și care trebuie construită de nouveau, cred autorii, pentru că nu mai avem „miturile și ritualurile societăților pre-științifice”.
Direct spus, trebuie să ni se inventeze alte mituri și alte ritualuri (aspect subliniat și în planul curent de transformare, despre care voi vorbi în Partea a IV-a).
„Etica ecologică” – cuprinzând „nu doar interesul indivizilor în relațiile dintre ei, ci și interesul celorlalți membri ai umanității și… al celorlalte creaturi (de aproape și de departe, din prezent și din viitor)… mutarea către un sistem economic și ecologic homeostatic (dar totuși dinamic), în care omul acționează în parteneriat cu natura”.
Aici, studiul spune pe șleau că, dacă nu se reușește crearea acestei „etici ecologice” prin inginerii pașnice (sau „de bună voie”, cum ar veni), atunci ea poate fi creată prin „mijloace de control al comportamentelor care ar lipsi individul de libertăți”.
„Etica împlinirii de sine” – este necesară pentru a se realiza ceea ce studiul consideră a fi „țelul corect al oricărei experiențe individuale”, și anume „dezvoltarea evolutivă și armonioasă a eului emergent (atât ca persoană, cât și ca parte din comunitate)”, cu mențiunea că „funcția corectă a instituțiilor sociale este aceea de a crea un mediu care să încurajeze acest proces”.
Conștiința Omului Nou trebuie să fie multi-dimensională, multi-fațetată și integrativă.În esență, trebuie să renunțăm la conflicte „ideologice” (a se citi: să renunțăm la orice concept „vechi”) și să acceptăm „reconcilierea integrativă a aparentelor dihotomii dintre imagini opuse”, cum ar fi, printre multe altele, „între masculin și feminin, între salvare sau progres prin eforturile sinelui și societății și [salvare/progres] prin intervenție divină”. Oculta coincidentia oppositorum ridicată la rang de politică socială.
Următoarea calitate a conștiinței Omului Nou trebuie să fie „echilibrarea și coordonarea satisfacției pe mai multe direcții”, care înseamnă adoptarea unei strategii sociale nu a „bunăstării”, ci a „stării de bine”, ba chiar a „fericirii” – la care ajungem, la nivel individual, prin psihoterapie și diferite practici „spirituale” (de la meditație la hipnoză și de la droguri psihedelice la experiențe paranormale) și, la nivel colectiv, prin „mobilizarea societății în situații de criză” (sublinierea mea).
În fine, Omul Nou trebuie să se vadă pe sine ca „experimental și fără un scop pre-determinat (open-ended)”. Asta presupune „atitudini și imagini intenționat evolutive, iar nu legate de dogme și paradigme”.
Omul trebuie să ia în mâini hățurile propriei evoluții și să se vadă pe sine ca element în transformare într-o lume în transformare – fie ea o transformare înceată, graduală, fie prin „revoluție”. A se vedea „umanocrația” propusă de Klaus Schwab, în care suntem toți uimitori și geniali și ne schimbăm zilnic, după cum bate vântul de la centru – fără identitate, fără repere – o colosală masă de manevră. Ori puzderia de „identități” imaginare la care sunt împinși tinerii și copiii.
„Fezabilitatea operativă” a Omului Nou
Cu o asemenea agendă amețitoare de transformare a omului, autorii studiului pun întrebarea: este fezabil? Capitolul 6 spune că s-ar putea face, dar sunt câteva dificultăți, și anume:
(1) lipsa unei „baze ontologice pentru tolerarea diferențelor și a schimbării”;
(2) „interpretarea exclusivistă pe care tradiția iudeo-creștină a impus-o imaginii transcendentale a omului”;
(3) lipsa unui limbaj care să exprime toate aceste concepte noi, „non-tradiționale”; și, firește,
(4) faptul că „realitatea este mult mai bogată și mai multidimensională decât orice metaforă”.
Există, totuși, câteva soluții pentru depășirea acestor mici obstacole (ontologice), soluții incluse sub titlul Fezabilitatea operativă a noii imagini de sine a omului:
„Transformarea evolutivă ca răspuns la o criză” – cu precizarea că „o criză este adesea factorul catalizator pentru redesenarea «hărții» preferate” (de cine preferate, nu se spune, dar cred că înțelegem).
Dacă „nivelul [de gravitate] a crizei percepute nu este suficient de mare” (sublinierea mea), inginerii sociali se pot mulțumi și cu „transformări culturale”, deși nu e la fel de excitant și durează mult. Aici ar fi vorba despre un „proces de revitalizare”, în câteva etape, care pornesc de la o stare stabilă, trec prin stres individual și distorsiune culturală, apoi revitalizare, reformulare, reorganizare, și, în fine, reașezare într-o nouă stare stabilă.
Privind în jur, eu zic că acum am fi în plină fază de distorsiune culturală, bine împănată cu diverse „crize”, mai mult sau mai puțin percepute, dar promovate virulent pe toate canalele posibile.
„Revoluții conceptuale în știință” – care au similitudini cu „revitalizarea culturală”, inclusiv aceea că își dobândesc mai ușor legitimitatea dacă „percepția că există o criză este mai răspândită” (vezi, de pildă, în contemporaneitate, depășirea limitelor bioetice în „criza pandemică”).
„Transformări personale” – care se obțin la psihiatru/psiholog, unde ne ducem ca să facem față crizei, sau prin diverse practici de „expansiune a minții” (meditație, yoga, hipnoză, droguri etc. – astăzi, „wellness” ori „mindfulness”), pentru a obține o „shift of consciousness”: „deschiderea de a vedea lucrurile altfel”, cu „reformularea concepțiilor existențiale și reintegrarea personalității”, și „un nou nivel de adecvare: dezvoltarea fără un scop predeterminat și învățarea ca normalitate” (azi, îndoctrinarea prin „învățare continuă” și „educație transformativă”).
Dacă nu avem criză reală, facem
După cum se observă, elementul comun al acestor transformări este criza. Autorii studiului se întreabă candid: sunt toate aceste transformări fezabile fără a fiprovocate? Altfel spus, avem criză, sau o fabricăm?
Răspunsul la prima întrebare (avem criză?) este: nu. Studiul notează, cu obidă, că „trendurile societale… nu indică apariția unei imagini noi și mai adecvate a omului” și că „majoritatea societății nu percepe nevoia sau motivația” unei astfel de transformări.
Situație în care, în lipsa unei crize catalizatoare „naturale”, se impune crearea unei crize artificiale? Logica întregului demers obligă: evident că da. Autorii studiului preferă un răspuns mai pe după perdea, precizând, într-o logică circulară că: „noi punem accent pe stimularea gândirii și experimentării transformative nu pentru că o vedem necesară pentru apariția unei noi imagini de sine a umanității, ori a unor noi paradigme «morale», ci din cauza urgenței”.
Care urgență? Nu rezultă. După cum notează unul dintre autorii studiului, într-un soi de „opinie separată”, la o notă de subsol: „urgența nu este percepută de alții [i.e., alții decât autorii studiului, clienții și acoliții lor]; sau, dacă e percepută, soluțiile sunt cu totul altele”. Peu importe.
Strategia transformării conștiinței umane
Finalul studiului conține o sumă de indicații strategice pentru a obține „o nouă imagine de sine” a umanității – măsuri care trebuie luate, nu se spune precis de către cine, dar scara globală e implicită:
„Promovarea ideii că transformarea este inevitabilă” și „Construirea unui model/îndrumar de societate funcțională”.
În anii șaptezeci, se recomanda, printre altele, „dezvoltarea unei rețele multidimensionale de planificare în domenii ca dezvoltare economică, utilizarea pământului, educație, mediu, transporturi, asistență familială, comunicații”, cu capacitatea de „a planifica în avans pentru crizele viitoare”, precum și identificarea vulnerabilităților sistemelor sociale complexe în caz de „prăbușire sistemică (accidentală sau cauzată în mod deliberat)” (sublinierile mele).
„Încurajarea/întreținerea unei perioade de experimentare și toleranță față de diverse alternative” – aici, studiul spune limpede că „experimentarea” nu e ca să vedem ce funcționează, ci, mai degrabă, ca să „reducem tensiunile ostile dintre cei care promovează activ noul și cei care se agață cu disperare de vechi”.
„Încurajarea unei politici a virtuții, un simț mai accentuat al responsabilității în sectorul privat” (vezi, azi, pretențiile de virtute ale capitalismului stakeholderși înlocuirea legii cu „valori” la nivelul organizațiilor și instituțiilor publice internaționale, ba chiar, mai nou, și naționale).
„Promovarea explorării sistematice a vieții interioare a omului și dezvoltarea educației în acest sens”. Autorii studiului se plâng că „explorarea experienței subiective” a fost prea mult timp lăsată pe seama religiei și, într-o anumită măsură, a psihologiei clinice. Se impune o „cercetare a naturii umane” cât se poate de cuprinzătoare, prin tot felul de metode, de la „droguri, hipnoză, biofeedback”, „experiențe paranormale” și behaviorism, până la „investigarea sensibilității organismului uman la schimbările aduse în mediu de activitatea industrială (e.g., poluarea electromagnetică)”.
Scopul este contopirea religiei cu știința.
Și, în fine, „acceptarea necesității unui control social pentru perioada de tranziție, cu luarea unor măsuri de evitare a pierderii pe termen lung a libertăților”.
Aici, autorii studiului notează nevoia evidentă a unei forme de control și planificare socială și își exprimă îndoiala că o societate democratică va putea face față „noii penurii” fără a-și compromite taman democrația. Altfel spus, e de așteptat o opoziție populară largă la acest program de „transformare a conștiinței”.
Cu toate astea, generoși, autorii studiului par, totuși, să prefere o pierdere a libertăților doar pe termen scurt. Probabil că, în anii șaptezeci, nu era încă acceptabil să spui, cum o spune azi Yuval Harari, că libertatea individuală e o invenție de care ne putem debarasa.
Concluzia studiului: Omul Nou corespunde idealului masonic
În capitolul final, autorii studiului notează că „există semne tot mai evidente ale emergenței iminente a unei noi «imagini de sine» a omului, care, deși contrastantă cu anumite caracteristici ale omului contemporan (e.g., creștin), nu este nouă, căci „urmele ei pot fi găsite, mergând în istorie cu mii de ani în urmă, în experiențele fundamentale care stau la baza multora dintre doctrinele religioase ale lumii, așa cum rezultă ele din mituri și simboluri, scrieri sacre și învățături esoterice” (e.g., hermetism, religii de mistere, gnosticism).
Această nouă conștiință umană este „compatibilă cu Filosofia Perenă, care iese din nou azi la suprafață” și se potrivește în particular în „lumea occidentală, (unde) tradiția francmasoneriei a jucat un rol atât de important la nașterea Statelor Unite ale Americii, lucru atestat de simbolismul Marelui Sigiliu (de pe spatele bancnotei de un dolar).
În această versiune a imaginii transcendentale, accentul principal cade asupra rolului muncii creatoare în viața fiecărui individ uman. (În «francmasoneria adevărată», există o singură lojă: universul – și o singură frăție: a toate celor ce există. Fiecare persoană are «privilegiul de a munci», de a se alătura «Marelui Arhitect» în construirea unor structuri mai nobile, slujind, astfel, planul divin)”.
Willis Harman – marele profet al schimbării „minții globale”
StudiulChanging Images of Man, deși faimos în anumite cercuri, nu a avut un impact mare la nivelul publicului larg; dincolo de jargonul oarecum obscur pentru neinițiații în diversele zone la propriu sau la figurat ezoterice ale gândirii membrilor echipei de proiect (Ervin László, Joseph Campbell, B.F. Skinner fiind doar câteva exemple), studiul nu a fost publicat decât la o decadă după finalizare și circularea lui în sferele puterii care îl și comandaseră.
În schimb, mult mai influentă a fost lucrarea Global Mind Change: The Promise of the 21 Century, publicată în 1988 de șeful proiectului Changing Images of Man, marele futurist Willis Harman. Grație acestei cărți, conceptul de „minte globală” și-a făcut ferm intrarea în studiile globaliste privind „sustenabilitatea”. Lucrarea lui Harman a lansat și o mișcare pentru schimbarea minții globale”.
În linie cu studiul Changing Images of Man, Harman afirma, în Global Mind Change, că „trecem printr-una dintre cele mai importante transformări din istorie: o schimbare reală a sistemului de credințe în societatea occidentală. Nicio putere economică, politică sau militară nu se poate compara cu puterea unei transformări a gândirii. Prin modificarea deliberată a imaginii despre realitate, oamenii pot schimba lumea”.
Transformarea recomandată de Harman este o revenire la împreunarea dintre știință și misticism, așa cum a fost ea reflectată în francmasonerie și rozacrucianism: „Premisa esențială a francmasoneriei a fost aceea că există tărâmuri transcendentale în care noi coexistăm și pe care le putem cunoaște în mod conștient. Deși tiparele și forțele acestor tărâmuri sunt inaccesibile simțurilor fizice, ele pot fi, totuși, explorate printr-o explorare a minții profunde. Ele joacă un rol important în modelarea evenimentelor evolutive și umane și pot fi invocate pentru a oferi putere și îndrumare”.
Referindu-se din nou la simbolurile de pe bancnota americană de 1 dolar, Harman spunea că ele arată nu doar că națiunea americană „va prospera numai atunci când liderii ei sunt îndrumați de intuiția supra-conștientă”, dar și că expresia novus ordo seclorum nu se referă doar la SUA, ci la nașterea unei Noi Ordini Mondiale, ghidate de același spirit masonic.
Voi prezenta mai jos trei dintre sursele intelectuale majore care au influențat gândirea lui Harman și, după cum se va vedea în cele ce urmează, o epocă întreagă, cu ecouri care reverberează și azi în agendele globaliste.
Teilhard de Chardin și „noosfera”
Conceptul de „minte globală” promovat de Harman este inspirat din gândirea lui Teilhard de Chardin, preot și teolog catolic, membru al Ordinului Iezuit și paleontolog prin educație, autor al mai multor lucrări teologice și filosofice foarte influente și azi, în care, în esență (ca și Harman) el propune o sinteză între teologie/metafizică și știință (în special evoluționism).
ÎnLe phénomène humain, de Chardin spunea că teologii greșesc imaginându-și că știința și revelația sunt două surse de cunoaștere independente și prezicea că știința va deveni, treptat, tot mai impregnată de misticism.
Teoria majoră a lui de Chardin, din care se inspiră și „mintea globală” a lui Harman – și, așa cum se va vedea, mare parte din politicile de „schimbare climatică” – este că întregul univers este atras, ori „tras” înspre viitor, pe drumul evoluției, spre un punct final al unificării (Punctul Omega).
O primă etapă a evoluției (biosfera) este treptat înlocuită de „noosferă”, care a apărut urmare emergenței conștiinței umane și evoluează odată cu aceasta, urmând să devină tot mai coerentă și mai conștientă de sine, până la punctul la care, cu ajutorul științei și tehnologiei, va dobândi o dominanță totală asupra biosferei și va forma o nouă ființă metafizică. Acesta ar fi stadiul final al evoluției.
De Chardin numește întreg acest proces „planetizare” – termen reluat azi în contextul politicilor ecologice globaliste.
Tot de Chardin a acreditat ideea lui „Hristos Cosmic” (termen care apare și în neo-teosofia New Age, dar și în eco-teologia „creștină” susținută de globaliști).
În esență, de Chardin identifică Omega (punctul culminant al evoluției) cu Iisus Hristos ca Logos ori „Spirit Creator”, care a intrat în creație devenind el însuși parte din procesul evolutiv pe care l-a generat. Biserica, în aceste condiții, trebuie să fie „vie, germenele unei super-vitalizări injectate în noosferă de apariția istorică a lui Iisus Hristos”.
Pentru aceste idei, precum și pentru încercările lui de a „aduce la zi” anumite dogme catolice (cea privind păcatul originar, de pildă), de Chardin a fost sancționat de Biserica Catolică. Papa Ioan al XXIII-lea a emis un avertisment (monitum) la adresa lui de Chardin.
Între timp, însă, se iau măsuri pentru reabilitarea lui; papa Francisc (iezuit și el) l-a citat de mai multe ori pe de Chardin în discursurile sale, inclusiv încelebra lui enciclică despre schimbarea climatică, Laudato Si’din 2015.
Ideile lui de Chardin au contribuit la formarea Institute of Noetic Sciences – IONS (Institutul de științe noetice), la care Willis Harman a fost director și sub egida căruia a și publicat Global Mind Change.
În 1992, IONS a organizat o conferință sub titlul Global Mind Change – From Vision to Reality; programul conferinței a fost declasificat de CIA în 2003.
Printre temele relevante în conferință se numără cele legate de sustenabilitate, termen care nu intrase încă, în 1992, în limbajul instituțional.
Maslow și actualizarea sinelui prin experiențe mistice
În fine, Harman a fost o figură importantă în așa-zisa Human Potential Movement (mișcarea pentru împlinirea potențialul uman), altă instituție de marcă a mișcării New Age, în care au fost antrenate cele mai importante figuri ale epocii, și ale cărei idei transpar și azi în efortul de a genera o „transformare a conștiinței umane”.
Voi menționa aici numai două dintre personalitățile marcante ale mișcării. Primul este Abram Maslow, autorul celebrei „piramide a nevoilor” și inventatorul termenului de „metamotivare”. Psiholog umanist, Maslow promova conceptul de „actualizare a sinelui” (self-actualization), în care omul ajunge să își împlinească potențialul, proces ajutat de așa-zise „experiențe de vârf intense” sau „mistice” (peak experiences), inclusiv induse prin droguri halucinogene.
Aceste experiențe produc în individ o manieră de a gândi (numită de Maslow B-cognition) din care fac parte, printre altele, valori ca „wholeness” (percepție holistică, unitate, integrare, tendința de a se contopi în întreg, interconectare, depășirea dihotomiilor etc.) și „alieveness” (vivacitate intensă, proces, non-moarte, funcționare deplină). Conceptul este folosit azi în studiul Clubului de la Roma, despre care voi vorbi în Partea a IV-a.
Aceste concepte, a căror latură mistică este evidentă, au fost incluse în Changing Images of Man și, așa cum se va vedea în Partea a IV-a, apar și în planurile curente de provocare a unei „transformări a conștiinței umane”.
Aldous Huxley: eugenie și droguri mistice
A doua figură majoră în Human Potential Movement este Aldous Huxley, cunoscut azi mai ales pentru faimosul lui roman, Minunata lume nouă (1932), care, ironia face, a devenit referință aproape obligatorie în discursurile critice la adresa unor politici globaliste.
Nu am să intru în detalii privind poziția lui Aldous Huxley însuși față de anumite aspecte ale Minunatei lumi noi, pe care avem motive să bănuim că el nu le vedea chiar așa de distopice cum le percepe, de regulă, cititorul. Mă rezum la a menționa că Aldous Huxley era eugenist convins, lucru care rezultă cu supra-de-măsură din multele articole și eseuri scrise de el pe subiect.
În plus, Aldous era extrem de apropiat de fratele lui, Julian Huxley, care a fost fondator al UNESCO, președinte al Societății Britanice de Eugenie în anii cincizeci-șaizeci și prieten apropiat al lui Teilhard de Chardin.
În documentul fondator al UNESCO, Julian Huxley spunea că eugenia trebuie introdusă, treptat, în politicile internaționale de control al populației, prin educarea continuă a maselor.
Dar Aldous Huxley nu a devenit o icoană a mișcării pentru transformarea omului grație romanului Minunata lume nouă, ci, mai degrabă, grație contribuției lui complexe și majore la „contracultura” americană a anilor șaizeci, în particular în privința consumului de droguri psihedelice ca o cale spre „împlinirea mistică”.
Foarte pe scurt, Aldous Huxley a fost inițiat în consumul de mescalină în 1935. Declara că „a fost, fără discuție, cea mai extraordinară și mai semnificativă experiență posibilă, cu excepția unei Viziunea Beatifice”. Extrem de impresionat de valențele „mistice” ale experienței, Huxley a scris una dintre cărțile de căpătâi ale mișcării New Age, The Doors of Perception(1954), în care se arăta un propagandist fără rezerve în favoarea utilizării de droguri halucinogene.
Ulterior, avea să consume și LSD, întreținând relații strânse cu unul dintre cei mai importanți propovăduitori ai consumului de droguri halucinogene, Timothy Leary. El a participat la experimentele efectuate de Leary la Harvard (experimente supravegheate de CIA). Este interesant de menționat, în context, că unul dintre cele mai celebre astfel de experimente, rămas în istoria perioadei ca„Miracolul de la Capela Marsh”, a constat în administrarea de psilocibină în timpul liturghiei de Vinerea Mare, cu rezultate dramatice. Studenții drogați au relatat experiențe religioase intense, „imposibil de distins, dacă nu chiar identice” cu experiențele mistice clasice.
Huxley a fost „ajutat să moară” de soția lui, Laura, (pe 22 noiembrie 1963, întâmplător, chiar ziua asasinării lui JFK) prin administrarea unei doze de LSD care să-l „ghideze” pe drumul spre lumea cealaltă.
Filosofia Perenă și Institutul Esalen
Urmare acestor experiențe și unei tot mai accentuate înclinații spre misticismul oriental, Huxley a scris The Perennial Philosophy (1944), în care propunea „perenialismul” ca un set de experiențe și doctrine mistice care, credea el, zăceau în centrul tuturor religiilor lumii – o doctrină radicală (și, la acea vreme, considerată încă subversivă) care a marcat profund mișcarea New Age, prezentând o versiune mai „intelectuală” a doctrinelor teosofice (despre care voi vorbi în Partea a II-a).
Huxley milita pentru înființarea unei instituții care să studieze și să predea „umanioarele non-verbale” și dezvoltarea „potențialului uman” – devenind astfel fondatorul de onoare al Human Potential Movement și al Institutului Esalen, instituție centrală a mișcării New Age, la care a funcționat și Willis Harman.
O monografie mai recentă a Institutului Esalen îl definește ca „Institutul Religiei Fără de Religie” și creuzet al noului misticism american din a doua jumătate a secolului XX.
Deși mult căzut în umbră azi, Institutul Esalen și-a păstrat, într-o măsură, profilul și relevanța, fiind locul în care azi se duc să se ilumineze și să-și exerseze discernământul – prin „mindfulness” și alte practici – magnații Big Tech din Silicon Valley.
Insula salvării
În fine, Huxley a produs și un roman definitoriu pentru mișcarea New Age și propus de autor ca utopia ultímă, Insula (1962), în care găsim deranjant de multe elemente comune cu „distopia” Minunata lume nouă. De pildă, avem și în Insula un drog (moksha), care se administrează populației tot în scopuri de control comportamental, doar că, spre deosebire de soma dinMinunata lume nouă, moksha (cuvânt care, în tradiția hindusă, ar însemna „eliberare”) produce extaz și iluminare spirituală.
În comunitatea utopică din Insula Pala se practică hipnoza, meditația, coitus reservatus și un ritual magic-sexual desemnat ca maithuna, sau „yoga iubirii” (într-un interviu acordat BBC în 1961, Huxley spunea că tantra este „doctrina supremă”).
Opiniile extrem de critice ale lui Huxley despre creștinism sunt exprimate în roman prin vocea protagonistului, un occidental copleșit de complexe de vinovăție care ajunge să cunoască „eliberarea” și „împlinirea mistică” pe Insula Pala prin diverse metode, inclusiv sex tantric cu una dintre doamnele din localitate.
Mai departe, Insula Pala este o eco-utopie (ceva foarte la modă în mișcarea New Age și parte integrantă azi din Agenda 2030), în care oamenii trăiesc în deplină uniune cu natura.
Deloc surprinzător pentru un roman al lui Huxley, frica de suprapopulare este obsesivă. Cetățenii utopiei practică reproducerea controlată prin inseminare artificială; este vorba despre o eugenie „pozitivă”, al cărei scop este, printre altele, acela de a elimina posibilitatea apariției vreunui Stalin sau Hitler, în particular. Copiii nu sunt crescuți nu în familia de origine, ci într-un sistem colectiv de „cluburi de adopție reciprocă”.
Cetățenilor palanezi li se reamintește permanent – prin vocea unor omniprezente păsări numite „mynah”, care strigă întruna „Atențiune!!!” – că trebuie să se concentreze pe prezent, mesaj care ni-l evocă pe filosoful spiritual Jiddu Krishnamurti, altă mare figură majoră în mișcarea New Age, despre care voi vorbi în Partea a II-a și cu care Huxley a dezvoltat o relație de strânsă prietenie.
Voi continua, în Partea a II-a, cu o scurtă prezentare a Mișcării New Age.
Partener: ActiveNews
