În orașul cu cinci biserici ortodoxe, două penticostale, două baptiste, una catolică, una greco-catolică, o sală a regatului, o adunare adventistă și încă vreo câteva congregații dizidente prin spații private, un om al străzii a murit înghețat, sprijinit de un bloc. N-a murit în peșteră, în vârful Rodnei, între trestiile de pe malul Someșului. A murit drept în mijlocul nostru.
Dimineața cadavrul lui a fost acoperit cu un sac de rafie, apoi medicina legală l-a evacuat din memoria colectivă. Era un rătăcit al vieții. Cumva ne pierdusem toți speranța că poate fi salvat. Că mai poate să iasă din el viciul în care s-a complăcut. Devenise un reziduu social, o agrafă obositoare pe respirația publică, un neg pe pielea cetățenească, îndepărtat prin criogenare.
Citește și: Biserica Miresei, lăcașul miraculos ortodox unde nimeni nu a divorțat după ce s-a căsătorit în ea
A stat o noapte întreagă acolo; n-am nici o îndoială că unii l-au văzut și au trecut pe alături.
Un preot trecea și văzându-l, a trecut pe alături.
Apoi un levit.
Dar un samarinean s-a oprit. Unul de alt neam. Și i-a pansat rănile apăsând două taste: 112.
Aveam vreo 17 ani, eram în alt secol, singura sursă de informații era ziarul Scânteia Tineretului, unde exista o rubrică de întâmplări de pe mapamond. Stăteam sub smochinul din spatele grădinii, cățărat pe bolovanii roșii ai gardului care ne despărțea de alde Mustafa, mestecând prelung smochine mustoase, și deodată am citit o știre zăpăcitoare.
Undeva în Anglia, de pe un ferryboat a căzut în apă un om care nu știa să înoate.
O englezoaică a sărit după el să-l salveze. Când a ajuns în apă și-a amintit că nici ea nu știa să înoate.
Nu despre supraaccidente e vorba în povestea asta. Ci despre Duhul Sfânt care îți face din inimă aluat de prescură. Despre dragoste. Când iubești nu mai judeci, și oricât de limitate sunt puterile tale, sari în celălalt, pentru că nu ăla se îneca, englezoaica se îneca; nu ăla a murit înghețat, ci noi am murit înghețați. Că noi, cei ai Înviatului, trebuie să trăim în ceilalți. Pur și simplu nu avem de ales, acolo se află împărăția lui Dumnezeu, fie ea și una în comă alcoolică sau care nu știe să înoate. M-a bântuit imaginea englezoaicei ăleia. Aș fi sărit în apă? Un an mai târziu aveam să aflu.
Când eram în clasa a XII-a am ieșit la plimbare cu un bun prieten, fericiți de prima zăpadă abundentă. Făceam pe filozofii, călcam prin zăpada grea, ne închipuiam că suntem în Attica și peripatetizăm masiv. Deodată, într-un șanț, un bețiv care dormea fericit. Ningea cuminte peste el. Îi zic, măi Adi, hai să-l ducem acasă, până dimineața îl acoperă zăpada și moare. Știam unde stă, la etajul trei al blocului de vis a vis, avea o soție frumoasă și soția întindea rufe pe balcon, deci știam. L-am ridicat din șanț cu greutate, am ajuns la ușa apartamentului, am sunat. A deschis soția cea frumoasă, în ochi i s-au aprins două lumini negre și triste, după un moment de încărcare nervoasă a erupt, pe nefericitul soț l-a proiectat direct cu capul într-o canapea, apoi s-a întors spre noi și ne-a pleznit peste căciuli cu un șlap, dumnezeindu-ne copios, în sfârșit aflase cu ce bețivi își pierde soțul ei serile. Am fugit pe scări buluc, râzând adolescentin, urmăriți de blestemele ei de femeie disperată. Acum, că rememorez întâmplarea, mă sfâșie o milă adâncă pentru femeia aceea. Doamne, ce-o fi fost în inima ei spulberată. Atunci am fugit râzând. Acu aș îngenunchea și-aș lăsa-o să mă pleznească cu șlapul ăla până nu mai poate. Unii oameni trăiesc în iad și pe dinafară-i vopsit gardul. Și nu-i vedem. Și nu-i înțelegem.
Sper ca Dumnezeu să-și fi notat întâmplarea, nu sunt prea multe altele în apărarea mea.
Știu că după război mulți viteji se arată. Dar știu că n-aș fi trecut întorcând capul. Atâta avem de făcut, să nu întoarcem capul.
Nu-i nevoie să citești Legea, ea e scrisă din naștere în inima ta. Doar trăiește-o.
Atâta Crăciun ești, cât ești dispus să pansezi rănile celorlalți. Restul sunt beculețe, colinde-colinduțe și flori-de-măr la pălăria trufiei.
Vin sărbătorile.
Autor: Preot Leonard Dănciulescu
