În ultima vreme îmi tot atrage lumea atenția. Că ce tot scriu despre Credință?! Ce tot scriu despre Dumnezeu?! Că cine mă cred eu? Că nu sunt îndeajuns de smerită. Că nu se cade ca o femeie să vorbească despre lucrurile astea. Că îi deranjez pe ăia care nu cred, pe atei, pe progresiști – tot felul de oameni se simt lezați de ce spun eu. Și dintr-o tabără, și din alta.
Mai, fraților, haideți să vă explic câteva lucruri
A fost o vreme când scriam despre relațiile dintre oameni. A fost o vreme când scriam despre relațiile cu oameni toxici. A fost o vreme când am scris și despre prostituate, și despre amante. Despre dragoste licită și ilicită. A fost o vreme când scriam despre părinți inconștienți care își lasă copiii cu orele în fața ecranelor, despre părinții care își hrănesc copiii cu toate gunoaiele promovate de reclame la TV. Am scris și despre căței, și despre purcei, am scris pe o mulțime de subiecte laice, despre învățământ, politică, rețete, obiceiuri, maniere…
Nici eu nu mai știu despre câte lucruri am scris!
Fraților, să știți că și atunci eram la fel de Ortodoxă ca și acum.
Nici mai mult, nici mai puțin. Doar că nu simțeam nevoia să scriu despre aceste lucruri, care țin de relația de suflet între om și Dumnezeu pentru că lumea nu o luase atât de razna.
Adică nu ni se băga pe gât un negru vopsit în alb. Și nici viceversa.
Erau timpuri când corectitudinea politică nu devenise un fel de Inchiziție disimulată în „activism civic pentru democrație, pentru drepturi egale pentru toate minoritățile”.
Erau timpuri când nu se supăra nimeni pentru orice tâmpenie. Erau vremuri când inteligența artificială nu controla Facebook. Și când motoarele de căutare îți arătau rezultate relevante pentru ceea ce căutai.
Așa că în toți acești ani nu am avut motive să scriu despre Credință și Ortodoxie. Încă nu se înmulțise într-atât sămânță celor care se simt obligați să te facă idiot cu mentalitate de Ev Mediu sau înapoiat dacă nu înghiți găluștele progresiste și bramburelile Noii Ordini.
La începutul PlanDemoniumului am început să scriu despre ce mă deranja. Despre ce nu avea sens. Despre toate lucrurile ilogice care ni se băgau cu pumnul pe gât drept adevăruri irefutabile. Despre manipulare, despre măsuri tâmpite. Despre obediență și controlul maselor prin frică.
Apoi a venit momentul „Nu mergeți la Înviere!”.
Ei, pentru mine atunci s-a rupt filmul. În momentul în care mersul la Biserică a fost declarat „act criminal” am înțeles că s-a ajuns într-un moment de răscruce.
Și atunci am început să scriu din ce în ce mai mult despre Dumnezeu, despre Credință. Despre preoțime mai scrisesem când apăreau în presă tot felul de făcături menite să arunce cu noroi în BOR. Chiar a existat un moment simpatic, când am citit ce îi spunea un domn, care mă știa de multă vreme, unei progresiste:
„Nu știu ce a apucat-o, părea normală, o cunosc de foarte mulți ani.”
Pentru acel domn, faptul că am sărit ca arsă când mi-a fost atacată Credința a însemnat că am devenit „anormală”.
Vă asigur că nici acum nu fac prozelitism în viața cotidiană. Nu mă apuc să le vorbesc oamenilor pe stradă, din senin, despre Dumnezeu, despre Ortodoxie. Nu e treaba mea asta. Dar nici nu pot tăcea atunci când văd că tot ce se întâmplă este împotriva Lui. Împotriva a tot ce înseamnă BINE. Etic. Moral.
Oare ar trebui să tăcem de frica celor care, oricum, vorbesc împotriva Bisericii?!
O dată cu necazurile abătute asupra tuturor, sunt voci care afirmă că ar trebui să tăcem. Să stăm pitiți, nu careva să mai dăm apă la moară celor care vorbesc împotriva Bisericii.
Și mă întreb dacă nu cumva un asemenea comportament nu e puțin laș. De ce folosesc un cuvânt atât de dur?!
Păi să vă spun de ce!
Pentru că sinaxarul ne arată Sfinții sărbătoriți în fiecare zi.
Eu nu știu vreun Sfânt din calendar care să nu fi fost cel puțin scuipat pentru Credința lui întru Hristos. Dacă știți voi, să mi-l spuneți și mie care e. Eu nu știu să existe niciun Mucenic să nu fi pătimit pentru credința lui. Au murit oameni în închisoare pentru credința lor. Au fost dați hrană leilor. Au fost măcelăriți, arși de vii. Chinuiți în fel și chip. Și ei nu s-au lepădat de Dumnezeu! Nu s-au ascuns la fiecare greutate apărută!
Cui ii facem pe plac ținându-ne Ortodoxia sub preș, ca și cum ne-ar fi rușine de ea?! E Ortodoxia un gunoi, de vrem să ne-o ascundem?!
Să nu îi lezăm pe cei care abia așteaptă să arunce cu zoaie în BOR?!
Păi ăia aruncă oricum, dacă nu înjură Biserica și preoții, simt că au ars gazul de pomană. Nici nu au nevoie de motive pentru a ne face înapoiați, cu mentalități de Ev Mediu, nebuni cu prieteni imaginari și așa mai departe…
Ce se va întâmpla de acum înainte dacă ne cer ăștia să închidem bisericile că îi deranjează pe unii faptul că împărțim aceeași planetă?! Vom face asta ca să nu mai existe ofensați?!
‘Au vom ajunge să ne băgăm prin catacombe ca să ne ascundem creștinismul?!
Renunțăm la botez (cum se vehiculează ideea de ani buni) renunțăm la căsătorie (asta deja e aproape gata), renunțăm la spovedanii, că poate e un nu știu cine în deșert care se simte ciufulit de idee?!
Ce fel de creștini suntem noi dacă ajungem să ne ascundem?!
Nu, dragii și dragile mele. Nu trebuie să ne ascundem. Nu trebuie nici să le sărim la carotidă, deși unii o merită cu varf și îndesat! Ci trebuie să ne vedem de treabă liniștiți. Să ne vedem de ale noastre și să ignorăm răutățile.
Însă nicicum soluția „mergi pe burtă, că e apa mică” nu este demnă de un Ortodox. Un Ortodox zâmbește celui care îl înjură. Nu condescendent, ci cu milă și înțelegere.
Întotdeauna când am fost atacată pe motivul Credinței mele, când mi s-a spus că sunt deranjată la cap (nu sunteți creștini dacă nu ati primit această etichetă măcar o singură dată în viață!) am răspuns simplu :
„Așa e, ai dreptate. Să fii binecuvântat/ binecuvântată!”
Vă asigur că dacă primeau un duș cu aghiazma înghețată în zi cu gerul Bobotezei nu ar fi sărit mai sus decât s-au sufocat când au înțeles că nu mă pot atinge cu asemenea lucruri.
Vă jignesc?! Ignorați-i!
Dar nu îi lăsați să vi-L jignească pe Hristos!
Nu vă mai ascundeți după deget și nu mai încercați să fiți pe placul acelora care vă desconsideră pentru că sunteți Ortodocși, indiferent de cât ați tăcea.
Pentru că mă tem că o dată ajunși în fața Lui Hristos, când ne va întreba „Ce ai făcut ca să îmi aperi Biserica și Preoții?! „, un răspuns de genul „Am încercat să mă ascund, ca să mă protejez!” nu e de premiu cu felicitări și coroniță.
Fraților, oricâte atacuri au existat împotriva Bisericii, indiferent de câte atacuri sunt și indiferent de câte atacuri vor mai veni, Ortodoxia nu moare pentru că așa vor unii! Nu le faceți treaba mai ușoară! Arătați-le că Biserica suntem noi. Și noi nu suntem niște lași care se lasă bătuți cu una, cu două!
Poporul ăsta al nostru există datorită limbii române. Limbă română cultivată, conservată și ridicată prin Sfanta noastră Biserică. De preoții noștri Ortodocși.
Aduceți-vă aminte de asta ori de câte ori încearcă unii să vă facă să uitați, indiferent de motivul pe care vi l-ar aduce drept argument.
Citește și: Diana-Maria Brăgaru: Trădarea politicienilor greci este un avertisment cumplit pentru poporul Român Ortodox!
Amintiți-vă că acvila de pe stema noastră, a României, ține în gură o cruce și în gheare o sabie și un sceptru. Și nu are capul plecat, ca să fie lăsată în pace!
Așa să ne ajute Dumnezeu!
Notă: Acest text nu este despre mine. Nici despre Credința mea. Este pur și simplu un îndemn pentru fiecare dintre voi de a nu vă lăsa încovoiați sub vremuri. De a nu vă feri să spuneți și să arătați că sunteți Ortodocși. Pentru ca fiecare dintre noi să fie un exemplu pentru cei mai puțin curajoși.
Acest text nu e ca să mă lăudați pe mine. Eu nu am nimic special. Lăudați-L pe Dumnezeu. Mergeți mai des la Biserică, rugați-vă și nu vă fie nici frică de cei care vă judecă aici, nici rușine de Ortodoxia voastră în fața celor fără de rușine.
